Victor, Irineu și Ciprian – Biserica primară l-a recunoscut pe episcopul Romei ca succesor al autorității sfântului Petru

Victor ameninţă că va excomunica bisericile din Asia din cauza controversei pascale

În Biserica creştină a primelor secole, numele Policarp este foarte important. Policarp s-a născut în aproximativ anul 69 d.Cr.  şi a devenit episcopul Smirnei. În cartea a cincea, capitolul XX al lucrării “Istoria Bisericească”, Eusebiu ne spune că Policarp îl cunoştea pe însuşi apostolul Ioan şi pe cei care l-au văzut pe Domnul. De aceea sf. Policarp era privit cu mult respect în biserica primelor secole. În cele din urmă a murit ca martir pentru Credinţă în aproximativ anul 155 d.Cr. 

Însă un an înainte de martiriul său, Policarp a călătorit la Roma şi a avut o conferinţă cu papa din acel timp – papa Anicet. Policarp a mers să-l vada pe Anicet, episcopul Romei, despre o controversă în ceea ce priveşte data de celebrare a Paştelui. În secolul al doilea, biserica din Roma şi multe alte biserici celebrau Paştele în duminica ce venea după a paisprezecea zi a lunii iudaice Nissan. Bisericile din Asia însă (de unde Policarp era episcop) celebrau Paştele în ziua a paisprezecea a lunii Nissan indiferent dacă era sau nu duminică.

Eusebiu menționează că Policarp a venit la Roma și a avut o conferinţă cu papa Anicet despre întrebarea sărbătoririi Paştelui. Chiar dacă nu au ajuns să fie de acord despre acest subiect, papa Anicet şi Policarp au rămas în bune raporturi şi în comuniune bisericească. Se pare că Anicet nu a considerat această problemă ca fiind una dogmatică. Însă de ce sf. Policarp, care era atunci foarte bătrân, a călătorit aproape 1600 de kilometri la Roma ca să vorbească cu episcopul Romei despre controversa pascală? Răspunsul este că Biserica romană şi episcopul Romei aveau autoritatea supremă. Călătoria lui Policarp la Roma arată marea autoritate şi respectul cuvenit episcopului Romei, căci el era succesorul sfântului Petru.

Câteva decenii mai târziu, în aproximativ 190 d.Cr., papă era Victor. Victor a considerat controversa pascală ca fiind una mai serioasă decât o considera Anicet. Eusebiu, istoricul bisericii primelor secole, ne spune că atunci când Victor a primit o scrisoare de la episcopii Asiei în ceea ce priveşte părerile lor despre când să se sărbătorească Paştele, Victor a dorit să excomunice toate bisericile Asiei din cauza acestei controverse.

Eusebiu, Istoria Bisericească, cartea 5, capitolul 24:

NPNF2 vol I,pg. 242-243, Istoria bisericeasca, Eusebiu, cartea V, capitolul 24

“… Victor, episcopul bisericii Romei, a dorit imediat să taie din comuniune comunitățile din întreaga Asie … și a scris scrisori și a declarat că toți frații de acolo sunt excomunicați. Însă aceasta nu a fost pe placul tuturor episcopilor. Au insistat cu rugămințile ca să se gândească mai curând la pace, la unitate și dragoste față de aproapele. Ni s-au păstrat câteva din cuvintele lor, în care îi fac reproșuri aspre. Printre aceștia se găsea și Irineu, care scria în numele fraților din Galia pe care-i conducea … îl mustră cuviincios pe Victor să nu taie biserici creştine întregi pe motivul că ţin tradiţia unui obicei străvechi …” (Nicene and post-Nicene Fathers, seria 2, vol. 1, p. 242-243)

Observați că Eusebiu, cara a trăit în secolele 3-4 şi a fost istoricul bisericii primelor secole, confirmă că Victor considera că deţine autoritatea de a excomunica toate bisericile din Asia. Aceasta e foarte interesant. E de asemenea fascinant că nimeni nu pune la îndoială autoritatea lui Victor de a face aceasta ci mai degrabă Irineu şi ceilalţi încearcă să-l convingă pe Victor să nu-şi folosească această autoritate. Nu au fost de acord cu acest plan de acţiune, însă nu au pus la îndoială autoritatea sa de a-l urma. De fapt, vom auzi curând de la Irineu despre autoritatea Bisericii Romei.

Dacă oricare alt episcop din această perioadă ar fi ameninţat să excomunice biserici întregi, noţiunea ar fi fost absurdă. În acest caz însă a cauzat o controversă uriaşă deoarece era episcopul Romei. Se pare că Victor a fost convins de episcopi precum Irineu să nu excomunice bisericile din Asia. Îndemnându-l să nu excomunice bisericile din Asia, Irineu a scos în evidenţă că foştii episcopi ai Romei le tolerau obiceiul în această privinţă. Acest întreg incident arată unde era centrul vieţii bisericeşti în această perioadă a Bisericii primelor secole, adică, în Roma.

Trebuie notat şi că scrisoarea trimisă lui Victor de către episcopii Asiei în care şi-au exprimat părerile diferite despre controversa pascală a fost scrisă de episcopul Policrat. Policrat a vorbit în numele bisericilor din Asia despre controversa pascală. În scrisoarea sa către Victor, pe care Eusebiu o citează în Cartea cinci, capitolul XXIV, Policrat spune aceasta:

NPNF2 vol I,p 242, Istoria bisericeasca, Eusebiu, cartea V, capitolul 24

“Aş putea de asemenea să menţionez episcopii care erau de faţă, pe care i-am adunat la cerința voastră;”

Observaţi: aceasta înseamnă că Victor l-a direcţionat pe Policrat să adune pe ceilalţi episcopi ai Asiei la sinodul lor. Aşa cum și un comentator anti-catolic a spus: potrivit acesteia, sinodul asiatic a fost convocat la cerinţa lui Victor al Romei. Aceasta ne arată din nou autoritatea supremă a episcopului Romei şi cum a fost recunoscută chiar şi în această fază de început a Bisericii primelor secole.

Controversa pascală a fost în cele din urmă rezolvată cam în aceeaşi perioadă cu Conciliul din Niceea, fiecare adoptând obiceiul Bisericii Romei.

Următorul exemplu pe care îl vom analiza vine de la sf. Irineu. Sf. Irineu s-a născut şi a crescut lângă Smyrna în aproximativ anul 135 d.Cr. Irineu a fost instruit de faimosul Policarp, pe care l-am menţionat deja. În cele din urmă Irineu a mers spre vest şi a devenit episcopul principal din Galia (Franţa zilelor noastre). Irineu este o persoană importantă a Bisericii primelor secole, iar de la el avem unul dintre cele mai importante citate despre întâietatea şi jurisdicţia papală.

Sf. Irineu, Împotriva Ereziilor, Cartea 3, capitolul 3, aprox. 180 d.Cr. :

Sfantul Irineu, Impotriva Ereziilor, Cartea 3, Capitolul 3, Ante-Nicene Fathers vol I, p 415-416

“Însă, de vreme ce ar fi foarte dificil într-un asemenea volum ca acesta să socotim succesiunile tuturor bisericilor, atragem atenţia tuturor acelor ameţiti care… merg la adunări neautorizate. Facem aceasta, după cum am spus, pentru că noi putem arăta că tradiţia noastră vine de la apostoli şi că este a celei mai mari, a celei mai vechi şi universal cunoscută dintre biserici, care a fost fondată şi rânduită la Roma de doi dintre cei mai străluciţi apostoli, de Petru şi Paul. Căci astfel a fost predicată credinţa oamenilor şi ea a venit până la noi prin succesiunea episcopilor. Fiindcă e un lucru necesar, ca fiecare biserică, adică credincioşii de pretutindeni, să fie de acord cu această biserică [a Romei], datorită autorităţii sale proeminente…” (Ante-Nicene Fathers, vol. 1, p. 415-416)

În anul 180 d.Cr., în acest citat, sf. Irineu descrie biserica Romei ca fiind cea mai importantă biserică din Biserica universală. Spune în mod clar că este necesar ca toţi credincioşii de pretutindeni să fie de acord cu biserica Romei datorită autorităţii sale proeminente sau superioare. Astfel, sf. Irineu nu indică doar că Roma are întâietate între biserici, dar şi că are o întâietate de autoritate sau jurisdicţie universală. Aceasta contrazice părerea “ortodoxă” estică, care respinge o întâietate de jurisdicţie. Sf. Irineu exprimă astfel adevărul catolic despre papalitate.

Trebuie notat şi că mulţi dintre părinţii Bisericii, la fel ca Irineu, au subliniat faptul că sf. Petru dar şi sf. Paul au murit la Roma. Unii dintre ei vorbesc despre succesiunea la Roma de la Petru şi Paul. Nu încape îndoială că Dumnezeu a aranjat ca ambii (Petru, capul Bisericii, şi Paul, apostolul ne-israeliţilor), să moară la Roma. Aceasta nu ar lasă urmă de îndoială că biserica/episcopul Romei vor fi centrul vieţii bisericeşti. Aceasta e important, deoarece sf. Petru a fost, de asemenea, mai întâi la Ierusalim şi la Antiohia, însă şi-a încheiat viaţa ca episcop al Romei.

intaietatea papala Petru si PaulDeci Dumnezeu a făcut ca şi sf. Paul să moară tot acolo pentru a îndepărta orice îndoială pe care ar putea să o aibă cineva despre care biserică a moştenit autoritatea universală. Astfel nu lasă îndoială că autoritatea cheilor (să conducă peste toate pământurile ne-israelite ce vor fi convertite) avea să fie guvernată de la Roma. E interesant că multe documente papale în care papii folosesc plinătatea autorităţii date sfântului Petru, folosesc limbaj precum acesta:

“Prin autoritatea Domnului nostru Isus Cristos, sfinţilor apostoli Petru şi Paul, şi prin propria noastră autoritate, declarăm …”

Aceasta arată că infailibila autoritate papală care a fost exercitată de papi de-a lungul istoriei are originea şi e legată de ceea ce a avut loc în Roma în timpul apostolilor.

Alte dovezi din secolul al doilea pot fi date, însă trebuie să trecem mai departe.

Sf. Ciprian şi controversa rebotezării

Mergând mai departe, în secolul al treilea ajungem la sf. Ciprian şi controversa rebotezării. Sf. Ciprian a fost faimosul episcop din Carthagia, Africa. La fel ca Origene, Tertulian şi ceilalţi din această perioadă, Ciprian a recunoscut că Petru a fost numit apostolul cel dintâi.

În anul 252, Ciprian a scris papei din acea vreme, Corneliu. Scrisoarea lui Ciprian către Corneliu arată în mod clar că recunoştea întâietatea episcopului Romei, şi că Roma era biserica principală:

Scrisoare a lui Ciprian catre papa Corneliu Ante-Nicene Fathers vol. 5 pg. 344

“… cu falşi episcopi numiţi pentru ei înşişi de eretici, îndrăznesc chiar să ia corăbii şi să ducă scrisorile de la schismatici şi blasfemiatori la tronul lui Petru şi la Biserica principală [adică a Romei] unde unitatea sacerdotală îşi are sursa; nici nu se gândesc că aceştia sunt romani, a căror credinţă a fost lăudată de apostol, iar necredinţa nu poate avea acces.” (Ante-Nicene Fathers, vol. 5, p. 344)

Deşi e adevărat că sf. Ciprian nu a exprimat întotdeauna un punct de vedere în totalitate corect despre ce este scaunul lui Petru, în acest citat vedem că recunoaşte Roma ca fiind biserica principală, biserica de unde unitatea preoţească îşi are sursa. Cuvintele sale sunt similare cu cele ale lui Tertulian, care spune că autoritatea bisericii sale vine tot de la biserica Romei.

Tertulian “Împotriva Ereticilor”, anul 200 d.Cr., capitolul 36:

Tertulian, Impotriva Ereticilor,cap. 36, Ante-Nicene Fathers pg. 260

“Dacă vii în Asia ai Efes. Din moment ce, cu atât mai mult, ești aproape de Italia, ai Roma, de unde vine şi autoritatea noastră. Cât de fericită este acea biserică pe care apostolii au turnat întreaga doctrină împreună cu sângele lor! unde Petru a îndurat o pătimire asemănătoare cu cea a Domnului!” (Ante-Nicene Fathers p. 260)

În scrisoarea lui Ciprian către Corneliu, vedem şi rădăcinile infailibilităţii papale. Spune că credinţa eretică nu poate avea acces la Biserica Romei. După cum vom vedea, acest concept că Biserica Romei este fără pată sau eroare, este exprimat în mod repetat în Biserica primelor secole. Este o continuare la ceea ce a fost promis lui Petru în Luca 22.

Doar câţiva ani mai târziu, sf. Ciprian a avut o faimoasă neînţelegere cu papa sf. Ştefan, care a domnit al doilea după Corneliu. Această dispută a fost numită controversa rebotezării. Ciprian şi episcopii africani spuneau că ereticii nu pot boteza în mod valid. Spuneau că aceasta vine din tradiţia apostolică. Astfel, spuneau că cei botezaţi printre eretici ar trebui rebotezaţi. Papa Ştefan a ţinut părerea contrară şi a interzis rebotezarea în cazul celor care fuseseră botezaţi în numele lui Cristos sau al Sfintei Treimi.

Ciprian a greşit când a spus că ereticii nu pot boteza în mod valid. Ereticii pot boteza în mod valid, dacă folosesc forma corectă. Însă interesant este că episcopul Firmilian din Cezareea, care era alt episcop ce era de acord cu Ciprian despre rebotezare a scris următoarele lui Ciprian:

Firmilian din Cezareea către Ciprian, 255 d.Cr. :

Firmilian din Cezareea Ante-Nicene Fathers vol. 5 pg. 394

“De aceea pe bună dreptate sunt cuprins de indignare faţă de această absurditate a lui Ştefan, el care … anunţă că deţine prin succesiune tronul lui Petru … nu e mişcat de zel împotriva ereticilor” (Ante-Nicene Fathers, vol. 5, p. 394)

Aceasta arată că Firmilian, Ciprian şi desigur Ştefan însuşi recunoşteau că Ştefan a moştenit autoritatea lui Petru, a succedat la tronul celui care a fost numit capul Bisericii. Deşi Ciprian nu a fost de acord cu Ştefan despre problema rebotezării (şi greşea), după moartea lui Ştefan, Ciprian a comunicat cu următorul papă: Sixt al II-lea. Trebuie notat şi că în anul 244 când Ştefan încă era papă, Ciprian a cerut papei Ştefan să excomunice şi să dea la o parte pe ereticul episcop din Arles, Marcian.

Ciprian către Ştefan, ~254-257 d.Cr. :

Ciprian catre Stefan Ante-Nicene Fathers, volumul 5, pg. 368-369

“Fie ca scrisori să fie direcţionate de tine în provincia şi la cei care sălăşluiec în Arles, prin care Marcian fiind excomunicat, un altul să-i ia locul… Notifică-ne deschis despre cine a fost înlocuit la Arles în locul lui Marcian, ca să știm către cine să ne direcționăm frații, și cui să scriem. ” (Ante-Nicene Fathers, vol. 5, p. 368-369)

Aceasta ne arată că Ciprian recunoştea autoritatea proeminentă a lui Ştefan ca succesor al lui Petru, chiar dacă mai târziu nu a fost de acord cu el despre problema rebotezării.

Paul de Samosata

Următorul exemplu pe care îl vom analiza este Paul de Samosata. În mijlocul secolului al doilea, episcopul din Antiohia era Paul de Samosata. S-a dovedit a fi un eretic împotriva Credinţei creştine. A corupt adevărurile despre Sfânta Treime şi despre Întrupare. În anul 269, Paul de Samosata a fost înlăturat din funcţia sa din Antiohia de către un conciliu de episcopi şi preoţi. Interesant este că Eusebiu, în Istoria Bisericească, Cartea 7, capitolul 30, spune următoarele:

Istoria Bisericeasca, cartea 7, capitolul 30, Niceene and Post-Niceene Fathers, seria a 2-a, volumul 1, pg. 316

“Paul căzuse din episcopat şi din dreapta credinţă… Însă atunci când Paul a refuzat să predea clădirea bisericească, împăratul Aurelian a fost solicitat să intervină. El a rezolvat problema preabine, ordonând clădirea să fie dată celor cărora episcopii Italiei şi ai oraşului Romei o vor adjudeca.” (Niceene and Post-Niceene Fathers, seria 2, volumul 1, p. 316)

Deci vedem în acest citat că Eusebiu ne spune că împăratul a transferat clădirea bisericii pe care Paul o ocupase, celor care au fost aprobaţi de biserica Romei. Aceasta e foarte interesant, căci Antiohia este situată în est. Asta înseamnă că erau mulţi episcopi în est, precum episcopul Ierusalimului, cărora împăratul putea să se adreseze despre problema clădirii. Însă împăratul a pus clădirea sub autoritatea bisericii Romei, chiar dacă Roma era mult mai departe. Deci recunoştea că biserica Romei deţinea jurisdicţie peste Biserica universală.

Alte lucruri pot fi scoase în evidenţă din secolul al treilea. Vom trece însă la secolul patru.

Înapoi la secțiunea principală despre papalitate