Obiecția 3): Fără un proces sau o sentință declaratorie nu se poate ști dacă cineva este eretic sau să fie condamnat ca eretic

Răspuns:  Nu este așa. Sentința declaratorie care urmează o excomunicare automată este doar o recunoaștere juridică a ceva care există deja. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, excomunicarea automată ar fi lipsită de sens.

Canonul 2314, Codul de Drept Canonic din 1917: “Toți apostații de la Credința creștină, și fiecare eretic sau schismatic: 1) Atrag asupra lor excomunicarea ipso facto [prin chiar acest fapt] …”12

Persoana excomunicată este deja ruptă de Biserică. Majoritatea ereticilor sunt cunoscuți fără un proces sau o sentință declaratorie a fi eretici, și trebuie denunțați ca atare.

Papa Pius al VI-lea, Auctorem fidei, 28 Aug. 1794: “47.  De asemenea, propunerea care învață că este necesar, potrivit legilor naturale și divine, pentru excomunicare sau suspendare, ca o examinare personală să aibă loc înainte, și că, prin urmare, sentințele numite ‘ipso facto’ au doar forța unei amenințări serioase și nu dețin vreun efect real” – Condamnată ca falsă, nesăbuită, pernicioasă, insultătoare la adresa Bisericii, eronată.13

Așa cum vedem aici, Biserica catolică învață că, pentru ca excomunicările ipso facto (prin chiar acest fapt), să aibă efect, nu sunt necesare procese și hotărâri formale. Ele sunt foarte frecvent, ca și în cazul ereticului Martin Luther, recunoașteri formale ale excomunicării ipso facto care a avut loc deja. Acest lucru ar trebui să fie evident pentru orice catolic; însă pentru a ilustra acest punct, iată ce a spus Martin Luther înainte de a fi condamnat formal ca eretic de către papă.

 Martin Luther, vorbind înainte de bula papei Leon al X-lea care îi acorda ultimele 60 de zile pentru a retracta înainte ca o declarație de excomunicare să fie publicată: “Cât despre mine, zarurile au fost aruncate: disprețuiesc deopotrivă favoarea și furia Romei; nu doresc să fiu reconciliat cu ea, sau vreodată să fiu în vreo comuniune cu ea. Să-mi condamne și să-mi ardă cărțile; eu la rândul meu, dacă nu pot găsi foc, voi condamna și arde public întreaga lege pontificală, acea mlaștină de erezii.”14

Ar trebui să credem că omul care a rostit aceste lucruri (cu mult înainte de a fi condamnat formal ca eretic de o sentință declaratorie) a fost catolic sau putea fi considerat catolic? Dacă o asemenea idee nu este absurdă, atunci nimic nu este. Evident, Martin Luther a fost eretic-formal înainte de declarația formală, și orice catolic conștient de părerile lui Luther ar fi putut și ar fi trebuit să-l denunțe ca eretic-formal din momentul în care acel catolic s-a întâlnit cu părerile scandalos de eretice ale acestuia.

De aceea, înainte de procesul lui Luther, cardinalul Caietan “l-a contactat pe Elector Frederick, suveranul și protectorul lui Luther, îndemnându-l să nu ‘dezonoreze bunul nume al strămoșilor lui’ prin sprijinirea unui eretic.”15

Același principiu se aplică unui eretic precum John Kerry, notoriul susținător al avortului. Aproape toți ce care se declară catolici cu gândire tradițională vor fi de acord imediat că John Kerry este eretic și nu poate fi catolic, deoarece el respinge cu încăpățânare învățătura catolică împotriva avortului. Dar ei fac această “judecată” pe cont propriu, deoarece nu a fost emisă vreodată vreo sentință declaratorie împotriva lui. Astfel se dovedește încă o dată că nu este necesară o declarație pentru a condamna un eretic. Majoritatea ereticilor din istoria Bisericii,          și aproape toți ereticii din lume astăzi, au fost și trebuie considerați eretici fără vreo declarație datorită faptului că erezia lor este vădită/formală.

Când erezia este formală și clar încăpățânată, la fel ca în cazul lui Luther sau Benedict al XVI-lea (care spune că nu trebuie să convertim necatolicii, participă activ la închinăciunea din sinagoga evreiască ce respinge explicit pe Cristos, etc.), catolicii nu doar pot să-l denunțe ca necatolic fără vreun proces, ci trebuie să facă aceasta. Tocmai de aceea sf. Robert Bellarmin, doctor al Bisericii, abordând această întrebare precisă, afirmă clar că ereticul-formal este demis și trebuie evitat ca necatolic ce nu deține vreo autoritate, înainte de orice “excomunicare sau sentință juridică”.  În acest context, sf. Robert folosește cuvântul “excomunicare” pentru a se referi la penalitatea ferendae sententiae (declarația formală dată de papă sau judecător).

Sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, II, 30, vorbind despre un pretendent la funcția papală:  “Deoarece, în primul rând, este dovedit cu argumente din autoritate și logică faptul că ereticul-formal este detronat ‘ipso facto’. Argumentul din autoritate se bazează pe sf. Paul (Tit 3:10), care poruncește ca ereticul să fie evitat după două avertismente, adică, după ce a arătat în mod evident că e încăpățânat – adică înainte de orice excomunicare sau sentință juridică. Aceasta scrie și sf. Ieronim, adăugând că ceilalți păcătoși sunt excluși din Biserică prin sentință de excomunicare, dar ereticii se exilează singuri și se separă singuri de trupul lui Cristos prin propria lor acțiune.”

Să repetăm aceasta: ADICĂ ÎNAINTE DE ORICE EXCOMUNICARE SAU SENTINȚĂ JURIDICĂ! Putem vedea așadar că cei care nu țin poziția sedevacante, greșesc cu totul prin argumentul lor că persoana catolică nu poate denunța eretici formali precum Benedict al XVI-lea “deoarece nu a fost făcut un proces formal”. Concluzia lor batjocorește complet unitatea de credință în Biserică. Trebuie amintit că există o unitate de credință în Biserica catolică (precum în una, sfântă, catolică și apostolică.)

Papa Pius al XII-lea, Mystici Corporis Christi (# 22): “La fel cum, prin urmare, în adevărata comunitate creștină există un singur Trup, un singur Duh, un singur Domn, și un singur Botez, tot astfel poate fi doar o singură credință. De aceea dacă cineva refuză să asculte de Biserică, să fie considerat – astfel poruncește Domnul – ca un păgân și vameș. De aici se poate vedea că cei care sunt separați în credință sau conducere nu pot trăi în unitatea unui astfel de Trup, și nici să trăiască viața unicului său Duh divin nu pot.”16

Potrivit concluziei celor care resping poziția sedevacante, catolicii ar trebui să afirme comuniune cu un om care a declarat public faptul că el nu vrea nicio comuniune cu Biserica catolică, și a susținut că întreaga lege pontificală este o mlaștină de erezii; sau cu un om care este cu încăpățânare pro-avort, toate acestea doar pentru că nicio declarație formală nu a fost făcută împotriva lui. A afirma că persoana catolică ar trebui să dețină comuniune cu un astfel de eretic-formal deoarece niciun proces nu a fost înfăptuit împotriva lui, este contrar învățăturii catolice, Tradiției catolice și simțului catolic (sensus catholicus).

Sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, II, 30: “… căci oamenii nu au obligaţia de a putea citi inimile; ÎNSĂ CÂND EI VĂD CĂ CINEVA ESTE ERETIC PRIN FAPTELE SALE EXTERIOARE, ÎL JUDECĂ A FI UN ERETIC PUR ȘI SIMPLU, ȘI ÎL CONDAMNĂ CA FIIND ERETIC.”

Înapoi la secțiunea principală despre răspunsuri

___________________________

12 The 1917 Pio-Benedictine Code of Canon Law, ediţie în engleză, translated by Dr. Edward Von Peters, San Francisco, CA: Ignatius Press, 2001, canon 2314, p. 735.
13 Denzinger 1547, ediţie în engleză.
14 The Catholic Encyclopedia, “Luther,” ediţie în engleză, Robert Appleton Company, 1910, pp. 445-446.
15 Warren H. Carroll, A History of Christendom, ediţie în engleză, Front Royal, VA: Christendom Press, 2000, Vol. 4 (The Cleaving of Christendom), p. 10.
16 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, Vol. 4 (1939-1958), p. 41.