Poziția sedevacante

 

sedevacantism_scaunul sfantului Petru este vacant

Papa Vigiliu, Conciliul Constantinopol II, 553: “…păstrăm în minte ce a fost promis despre sfânta Biserică şi El care a spus că porţile iadului nu o vor birui (prin aceasta înţelegem limbile aducătoare de moarte ale ereticilor)…” 1

1 Decrees of the Ecumenical Councils, ediţie în engleză, Sheed & Ward and Georgetown University Press, 1990, Vol. 1, p. 113.

Există diverse obiecții lansate împotriva poziției sedevacante – adică, poziția prezentată în această carte, conform căreia scaunul sfântului Petru este vacant deoarece ”papii” de după Vatican II nu sunt papi adevărați, ci antipapi necatolici. Vom aborda acum toate obiecțiile majore care sunt lansate împotriva acestei poziții.

[*răspunsurile detaliate pot fi accesate dând click pe textul albastru]

Obiecția 1): Cristos a spus că porțile iadului nu pot birui Biserica (Matei 16). El a spus că va fi cu Biserica Sa în toate zilele până la sfârșitul lumii (Matei 28). Ceea ce spuneți este contrar promisiunilor lui Cristos.

RĂSPUNS: Indefectibilitatea nu înseamnă că Biserica nu poate fi redusă la o rămășiță, așa cum s-a mai întâmplat (în timpul crizei ariene) și este prezis să se întâmple la sfârșit. Nu înseamnă că antipapi nu pot domni din Roma, așa cum s-a mai întâmplat, sau că nu poate fi o perioadă fără un papă. Papii au definit că porțile Iadului sunt ereticii. De fapt cei care spun că ereticii poti fi papi sunt aceia care susțin că porțile Iadului au biruit Biserica. Nu există nici măcar o singură dogmă care să fie contrară situației în care o Biserică contrafăcută, condusă de antipapi, se opune adevăratei Biserici, care este redusă la o rămășiță.

Obiecția 2): Cu ce autoritate faceți aceste judecăți? Folosirea dvs. a declarațiilor dogmatice este interpretare privată.

RĂSPUNS: Autoritatea folosită este dogma catolică (explicație). Ideea că folosirea dogmei este interpretare privată este condamnată de papa sf. Pius al X-lea. Conciliul Tridentin învață că dogmele sunt reguli infailibile de credință menite pentru toți credincioșii, pentru a deosebi adevărul de eroare și catolicii de eretici.

Obiecția 3): Fără un proces sau o sentință declaratorie nu se poate ști dacă cineva este eretic sau să fie condamnat ca eretic.

RĂSPUNS: Această idee este dezmințită de învățătura papei Pius al VI-lea, cazul lui Martin Luther, învățătura sf. Robert Bellarmine, etc.

Obiecția 4): Cum rămâne cu erezia materială? Nu pot papii Vatican II să fie doar eretici-material?

RĂSPUNS: Nu. Sunt trei motive de ce este absurd a spune că “papii” Vatican II sunt “eretici-material”. Sunt absolut eretici-formal. Acest răspuns include o explicație detaliată despre ce înseamnă “eretic-material”.

Obiecția 5): Biserica nu poate exista fără un papă, sau cel puțin nu poate exista 40 de ani fără un papă, așa cum spun cei care țin poziția sedevacante

RĂSPUNS: Biserica a existat sute de ori fără un papă, și ani de zile. Răspunsul include un citat de la un teolog bine cunoscut, ce scrie după Vatican I și spune că Biserica ar putea exista decenii fără un papă.

Obiecția 6): Definițiile Vatican I despre perpetuitatea funcției papale contrazic afirmațiile celor care țin poziția sedevacante

RĂSPUNS: Definițiile Vatican I nu contrazic în vreun fel poziția celor care resping antipapii Vatican II; răspunsuri la pasajele specifice sunt date. De fapt, doar cei care îl resping pe Benedict al XVI-lea etc. pot profesa cu fidelitate dogmele Vatican I, căci antipapii Vatican II (Benedict al XVI-lea, etc.) le resping cu totul. Tocmai datorită fidelității față de Vatican I și definițiilor sale despre funcția papală trebuie să respingem antipapii Vatican II, care le consideră lipsite de sens.

Obiecția 7): Nimeni nu poate judeca Sfântul Scaun… așadar papii Vatican II sunt papi adevărați.

RĂSPUNS: Sfântul Scaun a spus că niciun eretic nu poate ocupa Sfântul Scaun. A nega aceasta înseamnă să judeci Sfântul Scaun. Sensul original al expresiei se referă la a supune la un proces un adevărat episcop al Romei; aceasta nu are nimic de-a face cu a recunoaște că un eretic-formal nu poate fi papă. Papa Paul al IV-lea distruge această obiecție citând exact această învățătură tocmai în bula care a declarat că nimeni nu trebuie să accepte un eretic ca papă!

Obiecția 8): Sf. Robert Bellarmin a spus că nimeni nu poate detrona un papă, dar că se poate rezista licit acțiunilor sale rele. Sedevacantiștii îl judecă, pedepsesc și detronează pe papă

RĂSPUNS: Acest citat a fost complet scos din context și aplicat greșit. Chiar în capitolul următor, sf. Robert Bellarmine spune că un eretic-formal nu poate fi papă. În pasajul dat în obiecție, el vorbește despre un papă rău, nu despre un eretic-formal. În plus, cei care țin poziția sedevacante nu detronează un papă, ci recunosc că un eretic-formal s-a detronat singur. Promotorii necinstiți ai acestui argument aproape niciodată nu citează învățătura sf. Robert din capitolul următor, despre eretici-formal care pretind a fi papă.

Obiecția 9): Papa Liberiu a cedat ereticilor arieni și l-a excomunicat pe sf. Atanasie, totuși a rămas papă

RĂSPUNS: Nu este adevărat că papa Liberiu a cedat arianismului sau că l-a excomunicat pe sf. Atanasie. Potrivit papei Pius al IX-lea și papei sf. Anastasie, Liberiu a fost pe nedrept acuzat de arieni și a rămas credincios învățăturii catolice.

Obiecția 10): Papa Pius al XII-lea a declarat în Vacantis Apostolicae Sedis că un cardinal, sub orice excomunicare ar fi, poate fi ales ca papă.

RĂSPUNS: Este fapt dogmatic că un eretic nu poate fi capul Bisericii, deoarece este dogmă că un eretic nu este membru. Un “cardinal sub excomunicare” presupune că excomunicarea nu este pentru erezie, deoarece un eretic nu mai este cardinal. Sunt multe lucruri pentru care un cardinal ar putea fi excomunicat și tot să rămână cardinal catolic – distincția dintre excomunicări majore și minore. Acest lucru este clarificat prin faptul că papa Pius al XII-lea vorbește despre “sancțiuni ecleziastice”. Ereticii sunt excluși de la papalitate nu numai de o lege ecleziastică, ci de legea divină. Papa Pius al XII-lea vorbește despre catolici ce se află sub impedimente ecleziastice, nu despre eretici. Chiar dacă am spune, de dragul argumentului, că papa Pius al XII-lea legifera că ereticii ar putea fi aleși (ceva ce nu a făcut), el spune că excomunicarea cardinalului este suspendată doar în scopul alegerii, și că intră în vigoare imediat după aceea. Prin urmare, chiar dacă am spune, de dragul argumentului, că obiecția a fost corectă, ereticul ales și-ar pierde funcția imediat după alegere.

Obiecția 11): Ce contează dacă papii Vatican II sun papi sau nu? Problema nu mă privește.

RĂSPUNS: Dacă această problemă nu contează, atunci noua liturghie nu contează, necatolicismul sectei Vatican II nu contează, etc. Mai mult, dacă cineva îi acceptă pe Benedict al XVI-lea, Ioan Paul al II-lea etc. ca papi adevărați, nici măcar nu poate prezenta Credința catolică unui protestant ca fiind obligatorie. Explicații în Dilema devastatoare.

Obiecția 12): Cum s-a putut ca toți cardinalii să accepte un antipapă, ca în cazul lui Ioan al XXIII-lea (1958-1963)?

RĂSPUNS: Papa Paul al IV-lea declară în mod explicit că nu se poate accepta ca valabilă alegerea unui eretic ca papă, chiar dacă are loc cu acordul la “toți” cardinalii – dovedind că este o astfel de posibilitate. La începutul Marii schisme occidentale, toți cardinalii l-au respins pe papa Urban al VI-lea și l-au acceptat pe antipapa Clement al VII-lea.

Obiecția 13): Ioan al XXII-lea a fost un eretic care a fost chiar denunțat de cardinalul Orsini ca eretic, însă a rămas papă.

RĂSPUNS: Papa Ioan al XXII-lea nu a fost un eretic, iar domnia sa nu este dovadă că ereticii pot fi papi. Acest răspuns combate cu totul denaturarea acestui caz, care a fost avansată de anumite persoane ce nu țin poziția sedevacante.

Obiecția 14): Papa Honoriu a fost condamnat pentru erezie de un conciliu general după moartea sa, totuși, Biserica nu consideră că a încetat să fie papă, deși a fost acuzat de erezie în timpul domniei sale.

RĂSPUNS: În condamnarea papei Honoriu niciun conciliu nu a spus că a rămas papă după căderea sa. Mai mult decât atât, cazul lui Honoriu este foarte diferit de cel al antipapilor Vatican II. Tocmai doctorii Bisericii care comentează despre Honoriu nu au văzut ceva în cazul lui pentru a-i descuraja de la poziția lor că ereticii nu pot fi papi.

Obiecția 15): Biserica și ierarhia vor fi mereu vizibile. Dacă Biserica Vatican II nu este adevărata Biserică catolică, atunci Biserica și ierarhia nu mai sunt vizibile.

RĂSPUNS: Oamenii înțeleg greșit în ce constă vizibilitatea Bisericii. Nu exclude posibilitatea ca adevărata Biserică să fie redusă la o mică rămășiță la sfârșit, tocmai aceasta fiind prezis de profeția catolică și Sfânta Scriptură – și ceea ce a fost văzut în timpul ereziei ariene. Ierarhia rămâne cu puținii clerici care rămân credincioși plinătății Credinței catolice. Secta Vatican II nu poate fi Biserica vizibilă a lui Cristos; de fapt, una dintre ereziile sale constă în faptul că neagă vizibilitatea Bisericii!

Obiecția 16): Papii Vatican II nu au învățat erezie formală, pentru că declarațiile lor sunt ambigue și necesită comentariu.

RĂSPUNS: Papii Vatican II au învățat multe erezii formale care sunt complet fățișe și lipsite de ambiguitate și nu necesită comentarii (exemple). De asemenea, ei au multe alte declarații eretice care sunt amestecate cu ambiguitate. Papa Pius al VI-lea subliniază că ereticii fac acest lucru de multe ori. El mai subliniază că unele erezii au nevoie de studiu și analiză pentru a fi condamnate, un punct care respinge în mod direct obiecția.

Obiecția 17): Atât Codul de drept canonic din 1917 cât și cel din 1983 învață că este necesară o declarație emisă, pentru ca cineva să-și piardă funcția din cauza ereziei.

RĂSPUNS: Această afirmație este pur și simplu o minciună. Doar codul din 1983 al lui Ioan Paul al II-lea spune acest lucru; codul din 1917 spune exact opusul: erezia publică îl demite pe cleric din funcție fără vreo declarație. Cel care a promovat această obiecție greșește în totalitate.

Obiecția 18): Conciliul din Constance a condamnat ideea că: un eretic încetează să fie papă.

RĂSPUNS: Nu. Conciliul din Constance a condamnat ideea că: un om doar rău (nu eretic) încetează să fie papă deoarece nu este membru al Bisericii. Aceasta este foarte diferit de adevărul că un eretic încetează să fie papă. A se vedea explicația…

Obiecția 19): Declaraţia comună cu luteranii nu este erezie formală, căci Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea nu au semnat-o.

RĂSPUNS: Declarația comună cu luteranii este absolut erezie formală din partea antipapilor Vatican II. Au aprobat-o în mod public. Faptul că nu au semnat-o este irelevant. Popescu ar putea întocmi un document negând Neprihănita Zămislire, iar dacă Ionescu o promovează public (chiar dacă nu a semnat-o) este eretic-formal.

Nu există motiv pentru a nu ține poziția sedevacante

Am răspuns detaliat obiecțiilor majore lansate împotriva poziției sedevacante. Putem vedea că nu este nimic în învățătura Bisericii catolice care să ofere motiv pentru a nu recunoaște realitatea incontestabilă că secta Vatican II nu este Biserica catolică, și că oamenii care au condus această sectă (“papii” de după Vatican II) nu sunt papi, ci antipapi necatolici. Dimpotrivă, există dovezi clare pentru această poziție și fiecare motiv pentru a o ține.

Tradus din cartea “Adevărul despre ce s-a întâmplat de fapt cu Biserica Catolică după Vatican II [The Truth about What Really Happened to the Catholic Church after Vatican II].

Înapoi la secțiunea principală despre ce s-a întâmplat de fapt cu Biserica Catolică