Obiecția 16): Papii Vatican II nu au învățat erezie formală, pentru că declarațiile lor sunt ambigue și necesită comentariu

 Chris Ferrara, Catholic Family News, Opposing the Sedevacantist Enterprise, Part II, Oct. 2005, p. 8: “Ceea ce este formal – i.e., clar, evident, inconfundabil și incontestabil – nu necesită o explicație.  Tocmai însușirea de a nu fi nevoie să fie explicat este ceea ce face un lucru formal. Astfel, înainte ca Întreprinderea să poată ajunge măcar la prima bază, trebuie să ne arate nu doar declarații papale făcute în mod deschis, ci declarații a căror erezie presupusă nu necesită explicație pentru a fi demonstrată. Cuvintele papale în sine – nu interpretări sedevacante ale acelor cuvinte – trebuie să denote erezie.

Dacă un papă ar proclama întregii Biserici în vreun document sau declarație publică ‘Nu există Sfântă Treime. Există un singur Dumnezeu Creatorul, la fel cum cred musulmanii!’ această erezie ar fi formală în sensul deplin și corect al cuvântului.”100

Răspuns: Cel care face această obiecție, Chris Ferrara, greșește complet, ca de obicei. În primul rând, există multe exemple de erezii formale ale antipapilor conciliari care nu necesită explicație sau comentariu, după cum am văzut. În al doilea rând, autoritatea papală ne învață că anumite erezii au nevoie de explicație, studiu profund și analiză pentru a le scoate la iveală și pentru a le condamna, așa cum de asemenea vom vedea.

Înainte să vorbim mai mult despre aceste două puncte, este necesar ca cititorul să examineze exemplul de erezie pe care îl dă Ferrara. Ferrara dă exemplul de erezie: “Nu există Sfântă Treime”. Ferrara spune că acesta este un exemplu incontestabil de erezie formală. Are dreptate că această declarație este eretică, însă observați că până și în acest exemplu nu avem de-a face cu o negare exactă cuvânt cu cuvânt a unei definiții dogmatice. Din câte știm, nu există vreo definiție dogmatică despre Sfânta Treime care spune “Există Sfântă Treime.”  Sunt definiții, precum următoarea:

Papa Grigore al X-lea, Conciliul Lyon II, 1274, ex cathedra: “Credem că Sfânta Treime, Tatăl, și Fiul, și Duhul Sfânt, este un singur Dumnezeu atotputernic…”101

Desigur, orice catolic recunoaște imediat că declarația “Nu există Sfântă Treime” echivalează cu o negare directă a acestei definiții dogmatice, chiar dacă nu neagă definiția dogmatică verbatim. Deci, dând singurul său exemplu de erezie – un singur exemplu pe care Ferrara l-a inventat probabil pentru că se simte încrezător că cei care țin poziția sedevacante nu pot veni cu o erezie echivalentă a lui Benedict al XVI-lea despre Treime – Ferrara dovedește punctul nostru: declarații care echivalează cu o negare directă a dogmei, chiar dacă nu sunt negări exacte cuvânt cu cuvânt ale unei definiții dogmatice, sunt exemple de erezie formală.

Deci, la fel cum catolicii recunosc imediat că declarația “Nu există Sfântă Treime” este erezie formală, chiar dacă nu există o dogmă ce declară exact opusul cuvânt cu cuvânt, în același mod ei recunosc imediat că declarația lui Benedict al XVI-lea că protestantismul nu este erezie , este, desigur, o negare directă a dogmelor catolice care condamnă învățăturile protestante ca fiind erezie. Mulțumim că dovediți încă o dată punctul nostru dle Ferrara.

Vom cita acum mai mult de 10 declarații ale lui Benedict al XVI-lea (și doar una a lui Ioan Paul al II-lea) și nu vom da comentarii. Oricine este sincer și onest va putea vedea că echivalează cu respingeri directe ale dogmei catolice, fără ca să fie necesară o analiză.

 “Cardinalul” Joseph Ratzinger, The Meaning of Christian Brotherhood, p. 87-88: “În calea de a da un răspuns găsim o dificultate profundă. În cele din urmă aceasta se datorează faptului că nu există vreo categorie adecvată în concepţia catolică pentru fenomenul protestantismului astăzi (s-ar putea spune acelaşi lucru despre relaţia cu bisericile separate orientale).  Este evident că vechea categorie de ‘erezie’ nu mai are vreo valoare… protestantismul a adus o contribuţie importantă la realizarea credinţei creştine, îndeplinind o funcţie pozitivă în dezvoltarea mesajului creştin… Aşadar, concluzia este inevitabilă: astăzi protestantismul este ceva diferit de erezie în sensul tradiţional, un fenomen al cărui adevărat loc teologic nu a fost încă stabilit.”102

Niciun comentariu necesar.

 “Cardinalul” Joseph Ratzinger, Theological Highlights of Vatican II, p. 61, 68: “…Între timp, Biserica catolică nu are dreptul de a absorbi alte Biserici. Biserica încă nu a pregătit pentru ele un loc al lor, însă la asta ele au în mod legitim dreptul… O unitate de bază – de Biserici care rămân Biserici, dar devin o singură Biserică – trebuie să înlocuiască ideea de convertire, chiar dacă convertirea își păstrează semnificația pentru cei motivați în conștiință să o caute.”103

Niciun comentariu necesar.

 “Cardinalul” Joseph Ratzinger, Principles of Catholic Theology, p. 197-198: “Pe acest fond putem cântări acum posibilităţile deschise ecumenismului creştin. Cererile maxime în care căutarea unităţii trebuie cu siguranţă să se afunde sunt imediat clare. Din partea Occidentului, cererea maximă ar fi ca Orientul să recunoască întâietatea episcopului Romei în sfera completă a definiţiei din 1870, iar făcând aceasta să se supună în practică unei întâietăţi aşa cum a fost acceptată de bisericile uniate. Din partea Orientului, cererea maximă ar fi ca Occidentul să declare eronată doctrina întâietăţii din 1870, iar făcând aceasta să se supună, în practică, unei întâietăţi cum a fost acceptată cu scoaterea Filioque din Crez şi inclusiv dogmele mariane din secolele nouăsprezece şi douăzeci. În ceea ce priveşte protestantismul, cererea maximă a Bisericii catolice ar fi ca slujitorii bisericeşti protestanţi [“preoţii” protestanţi] să fie consideraţi complet nevalizi, şi ca protestanţii să se convertească la catolicismniciuna dintre soluţiile maxime nu oferă vreo speranţă reală pentru unitate.”104

Niciun comentariu necesar.

 “Cardinalul” Joseph Ratzinger, Dumnezeu şi Lumea, p. 242-243: “Fireşte, Vechiul Testament se poate citi şi depărtându-te de Cristos, fiindcă în el nu e vorba chiar aşa de clar de Cristos.  Iar dacă evreii nu se pot simţi împliniţi în el, acest lucru nu vine, desigur, din simplă răutate, ci oarecum şi din caracterul greu de priceput al cuvintelor, precum și din raportul tensionat dintre chipul lui Isus și aceste cuvinte. Isus le dă un nou înțeles, ele primind, de-abia acum, de la el o conexiune, o direcție și un sens. I se poate deci refuza lui Cristos, pe bună dreptate, Vechiul Testament, zicând: nu, aceasta nu este ceea ce spunea el. Dar se poate, tot pe bună dreptate, să i-l atribui, aceasta fiind disputa care stăruie între evrei şi creştini.”105

Niciun comentariu necesar.

 “Cardinalul” Joseph Ratzinger, Principles of Catholic Theology (1982), p. 377: “…Este o obsesie cu litera care priveşte liturghia Bisericii ca invalidă şi, astfel, se pune în afara Bisericii. Se uită aici că validitatea liturghiei depinde în primul rând, nu de cuvinte specifice, ci de comunitatea Bisericii…”106

Niciun comentariu necesar.

 “Cardinalul” Joseph Ratzinger, Principles of Catholic Theology (1982), p. 202: “Înseamnă că persoana catolică nu insistă asupra dizolvării confesiunilor protestante şi demolării bisericilor lor, ci, mai degrabă, speră că vor fi consolidate în confesiunile lor şi în realitatea lor eclezială.”107

Niciun comentariu necesar.

 Ioan Paul al II-lea, Ut Unum Sint (# 84), 25 Mai 1995: “…[vorbind despre “Bisericile” necatolice] Aceşti sfinţi provin din toate Bisericile şi Comunităţile ecleziale CARE LE-AU DESCHIS INTRAREA ÎN COMUNIUNEA MÂNTUIRII.”108

Niciun comentariu necesar.

 “Cardinalul” Joseph Ratzinger, Principles of Catholic Theology, 1982, p. 381: “În cazul în care este de dorit să se ofere un diagnostic al textului [documentului Vatican II Gaudium et Spes] ca un întreg, am putea spune că (împreună cu textele despre libertatea religioasă şi religiile lumii) este o revizuire a Syllabus Errorum a lui Pius al IX-lea, un fel de contra-syllabus Ca urmare, unilateralitatea poziţiei adoptate de către Biserică sub Pius al IX-lea şi Pius al X-lea, ca răspuns la situaţia creată de noua fază a istoriei inaugurate de Revoluţia Franceză, a fost, într-o mare măsură, corectată via facti, în special în Europa Centrală, însă tot nu exista o declarație de bază a relației care ar trebui să existe între Biserică și lumea care intrase în existență după 1789.”109

Niciun comentariu necesar.

 “Cardinalul” Joseph Ratzinger, Co-Workers of the Truth, 1990, p. 217: “Întrebarea care ne preocupă foarte mult, care ne apasă foarte mult, este de ce e necesar pentru noi să practicăm în special Credinţa creştină în totalitate; de ce, când există atât de multe alte căi ce duc la Rai şi mântuire, trebuie să ni se ceară să ducem zi după zi întreaga povară a dogmelor bisericeşti şi a ethosului bisericesc. Şi astfel ajungem din nou la întrebarea: Ce este mai exact realitatea creştină? Care este elementul specific în creştinătate care nu numai că o justifică, dar o face obligatoriu necesară pentru noi?  Când ridicăm întrebarea despre fundamentul şi sensul existenţei noastre creştine, se strecoară o anumită falsă aspiraţie către viaţa aparent mai confortabilă a altor persoane care de asemenea merg în Rai.  Suntem prea mult ca muncitorii primelor ore, în pilda lucrătorilor viei (Matei 20:1-16). După ce au descoperit că ar fi putut câştiga salariul lor, de un dinar pe zi, într-un mod mult mai uşor, nu puteau înţelege de ce a trebuit ca ei să muncească întreaga zi. Însă ce atitudine ciudată este a găsi lipsite de satisfacţii datoriile vieţii noastre creştine, doar pentru că dinarul mântuirii poate fi câştigat fără eleS-ar părea că noi – asemenea lucrătorilor primelor ore – vrem să fim plătiţi nu numai cu mântuirea noastră, dar mai ales cu lipsa altora de mântuire. Aceasta este în acelaşi timp foarte uman şi profund necreştin.”110

Niciun comentariu necesar.

 “Cardinalul” Joseph Ratzinger, Co-Workers of the Truth, 1990, p. 29: “Pentru a împrumuta fraza convingătoare a lui Congar, ar fi prostesc și vicios să identificăm eficacitatea Duhului Sfânt cu lucrarea aparatului eclezial. Acest lucru înseamnă că, până şi în credinţa catolică, unitatea Bisericii încă este în procesul de formare; că va fi complet realizată doar la sfârşitul lumii, la fel cum harul nu va fi desăvârșit până când efectele sale sunt vizibile – deși comunitatea lui Dumnezeu a început deja să fie vizibilă.”111

Niciun comentariu necesar.

 “Cardinalul” Joseph Ratzinger, Introducere în creştinism, 2004, p. 243: “Iar cu aceasta se clarifică astfel şi faptul că esenţa credinţei în înviere nu constă deloc în ideea redobândirii trupurilor, la care noi am redus-o în gândirea noastră; acest lucru rămâne valabil, în ciuda faptului că o astfel de imagine este adesea folosită în Biblie.”112

Niciun comentariu necesar.

 Cartea Poporul evreu şi sfintele sale scripturi în Biblia creştină, Secțiunea II, A, prefațată de Benedict al XVI-lea:  “Aşteptarea mesianică a evreilor nu e zadarnică… citirea Bibliei în maniera iudaismului implică în mod necesar acceptarea tuturor premiselor acestuia din urmă … care exclud credinţa în Isus ca Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu … creştinii pot şi trebuie să admită că lectura evreiască a Bibliei este o lectură posibilă ”113

Mai sunt multe altele, însă acestea constituie mai mult de zece exemple de erezie formală care echivalează cu o negare directă a unei dogme catolice fără ca să fie necesare comentarii.

CHRIS FERRARA CONTRA PAPA PIUS VI DESPRE AMBIGUITATE ÎN EREZIE = CNOCAUT DAT DE PAPA PIUS VI

Pe lângă faptul că antipapii Vatican II au rostit erezii formale care nu necesită comentariu, după cum s-a văzut mai sus și de-a lungul acestei cărți, CEEA CE DISTRUGE COMPLET PUNCTUL LUI FERRARA, este faptul că papa Pius al VI-lea învață exact opusul la ceea ce spune Ferrara despre erezie și ambiguitate. Papa Pius al VI-lea declară că mereu ereticii – precum Nestorius – și-au camuflat ereziile și erorile doctrinare în auto-contradicție și ambiguitate!

Papa Pius al VI-lea, Condamnând sinodul Pistoia, Bula papală “Auctorem fidei”, 28 Aug. 1794: “[Doctorii antici] ştiau capacitatea inovatorilor în arta înşelăciunii. Ca să nu şocheze urechile catolicilor, au căutat să ascundă subtilităţile manevrelor lor  întortocheate, prin folosirea unor cuvinte aparent inofensive astfel încât să le permită să strecoare eroare în suflete în modul cel mai blând. Odată ce adevărul a fost compromis, ei puteau, prin intermediul unor mici modificări sau adăugiri în frazeologie, să distorsioneze confesiunea credinţei care este necesară pentru mântuirea noastră, şi să conducă pe credincioşi prin erori subtile la pierzarea lor veşnică. Această manieră de disimulare și minciună este vicioasă indiferent de circumstanțele în care este folosită. Din motive foarte bune ea nu poate fi vreodată tolerată într-un sinod a cărui principală glorie constă mai ales în învățarea adevărului cu claritate și excluzând tot pericolul erorii.

“Mai mult decât atât, dacă toate acestea sunt aducătoare de păcat, nu poate fi scuzat în modul în care se vede că se face, sub pretextul eronat că afirmaţiile aparent şocante într-un loc, sunt dezvoltate mai departe în alte locuri de-a lungul unor linii de dreaptă credinţă, şi chiar în alte locuri corectate; ca şi cum ar permite posibilitatea de a afirma sau de a nega declaraţia, sau să o lase la înclinațiile personale ale individului – astfel a fost întotdeauna metoda fraudulentă şi îndrăzneaţă folosită de inovatori pentru a pune bazele erorii. Aceasta permite atât posibilitatea de a promova eroarea cât şi de a o scuza.

“Este ca și cum inovatorii au pretins că întotdeauna au intenționat să prezinte pasajul alternativ, în special celor de credință simplă care în cele din urmă ajung să cunoască doar o partea a concluziilor unor asemenea discuții care sunt publicate în limba comună pentru uzul tuturor. Sau din nou, ca și cum aceeași credincioși, după ce examinează asemenea documente, vor avea abilitatea să judece astfel de chestiuni pentru ei înșiși fără a deveni confuzi și evitând întreg riscul erorii. Este o foarte condamnabilă tehnică pentru insinuarea erorilor doctrinare, şi una condamnată demult de predecesorul nostru sfântul Celestin, care a găsit-o folosită în scrierile lui Nestorius, episcop al Constantinopolului, şi pe care l-a demascat în scopul de a o condamna cu cea mai mare severitate posibilă. Odată ce aceste texte au fost atent examinate, impostorul a fost demascat şi anatemizat, căci s-a exprimat într-o serie de cuvinte, amestecând lucrurile adevărate cu altele obscure; amestecând uneori una cu cealaltă în asemenea mod încât să poată mărturisi acele lucruri care erau negate, în timp ce, totodată, să deţină o bază pentru negarea aceloraşi propoziţii pe care le-a mărturisit.

“În scopul de a expune astfel de capcane, ceva care devine necesar cu o anumită frecvenţă în fiecare secol, nicio altă metodă nu este necesară decât următoarea: CÂND DEVINE NECESAR A DEMASCA DECLARAŢII CARE DEGHIZEAZĂ SUB VĂLUL AMBIGUITĂŢII VREO EROARE SUSPECTATĂ SAU PERICOL, TREBUIE DENUNŢAT SENSUL PERVERS SUB CARE ESTE CAMUFLATĂ EROAREA OPUSĂ ADEVĂRULUI CATOLIC.”

Papa Pius al VI-lea ne învaţă că dacă cineva învăluiește o erezie în ambiguitate, așa cum au făcut ereticii de-a lungul timpului, catolicul trebuie să scoată în evidenţă sensul eretic care este camuflat în ambiguitate şi să-l denunţe! Acest lucru luat și singur spulberă întreaga serie a lui Ferrara de articole și obiecții împotriva poziției sedevacante. (Și, trebuie reținut o distincție importantă: nu afirmăm că sunt eretice documentele sau declarațiile care sunt doar ambigue însă nu învață contradicție doctrinară clară a Credinței catolice; ci afirmăm cu papa Pius al VI-lea că documentele care conțin declarații sau afirmații eretice care contrazic clar dogma catolică –“afirmații șocante”, potrivit papei Pius al VI-lea – însă care de asemenea conțin auto-contradicție și ambiguitate împreună cu aceste declarații eretice, sunt la fel de eretice în ciuda ambiguității și auto-contradicției care însoțește erezia. Un exemplu ar fi un presupus “catolic” care sprijină în mod constant avortul, însă uneori el spune că acceptă învățătura Bisericii cu privire la avort. Această persoană este un eretic-formal, în ciuda auto-contradicției și ambiguității care o implică poziția sa. Un alt exemplu ar fi un om care spune că nu ar trebui să convertim protestanți – erezie-formală – însă în același timp spune că doar Biserica catolică este plinătatea Credinței creștine pe care toți ar trebui să o îmbrățișeze. Acest om este un eretic formal, în ciuda faptului că ultima declarație pare unora să contrazică prima declarație. Ereticii sunt necinstiți și mincinoși, așa că încearcă deseori să contrazică sau să atenueze caracterul ofensator al ereziilor lor, prin tactici subtile sau auto-contradicție însoțite de ambiguitate; asta vrea să spună papa Pius al VI-lea.)

A se observa cât de direct contrazice Chris Ferrara învățătura papei Pius al VI-lea.

 Chris Ferrara, Catholic Family News, Opposing the Sedevacantist Enterprise, Part II, Oct. 2005, p. 25: “Astfel, avem de-a face cu un document [Dignitatis Humanae din Vatican II] care conține aparentă auto-contradicție, care pare să fi rezultat din încercarea conciliului de a mulțumi ambele facțiuni conservatoare și liberale printre părinții conciliului. Un document care se auto-contrazice prin faptul că pare în același timp să susțină și să nege învățătura tradițională, cu greu poate fi spus că el constituie o contradicție formală a învățăturii tradiționale Pentru că este vorba de ambiguități, incoerențe interne, și noutăți…”

Papa Pius al VI-lea: “Mai mult decât atât, dacă toate acestea sunt aducătoare de păcat, nu poate fi scuzat în modul în care se vede că se face, sub pretextul eronat că afirmaţiile aparent şocante într-un loc, sunt dezvoltate mai departe în alte locuri de-a lungul unor linii de dreaptă credinţă, şi chiar în alte locuri corectate; ca şi cum ar permite posibilitatea de a afirma sau de a nega declaraţia, sau să o lase la înclinațiile personale ale individului – astfel a fost întotdeauna metoda fraudulentă şi îndrăzneaţă folosită de inovatori pentru a pune bazele erorii. Aceasta permite atât posibilitatea de a promova eroarea cât şi de a o scuza.

“Este o foarte condamnabilă tehnică pentru insinuarea erorilor doctrinare, şi una condamnată demult de predecesorul nostru sfântul Celestin, care a găsit-o folosită în scrierile lui Nestorius, episcop al Constantinopolului, şi pe care l-a demascat în scopul de a o condamna cu cea mai mare severitate posibilă

Evident, papa Pius al VI-lea are dreptate, iar Chris Ferrara greșește complet. A se observa că papa Pius al VI-lea spune și că unele dintre aceste erori doctrinare (care sunt de asemenea erezii în acest caz, căci se referă la ereziile arhiereticului Nestorius) au fost descoperite numai prin studiu și analiză atentă!

Papa Pius al VI-lea: “Este o foarte condamnabilă tehnică pentru insinuarea erorilor doctrinare, şi una condamnată demult de predecesorul nostru sfântul Celestin, care a găsit-o folosită în scrierile lui Nestorius, episcop al Constantinopolului, şi pe care l-a demascat în scopul de a o condamna cu cea mai mare severitate posibilă.  Odată ce aceste texte au fost atent examinate, impostorul a fost demascat şi anatemizat, căci s-a exprimat într-o serie de cuvinte, amestecând lucrurile adevărate cu altele obscure; amestecând uneori una cu cealaltă în asemenea mod încât să poată mărturisi acele lucruri care erau negate, în timp ce, totodată, să deţină o bază pentru negarea aceloraşi propoziţii pe care le-a mărturisit.”

Însă Chris Ferrara spune că asemenea analiză și studiu nu este necesar să fie făcută pentru contradicții formale ale învățăturii catolice.

 Chris Ferrara, The Remnant, 30 Sep. 2005, p. 18: “…unde sunt declarațiile obiectiv eretice? Dacă ele există, ar trebui să fie o simplă chestiune de a cita propozițiile eretice rostite… ‘ereziile’ ar trebui să vorbească pentru ele fără vreun ‘comentariu’ ajutător al acuzatorilor sedevacante.”114

Chris Ferrara greșește complet. Ereticii înșală prin contradicții și ambiguitate căci erezia însăși este o minciună și o contradicție.

Papa Pius al XI-lea, Rite expiatis (# 6), 30 Apr. 1926: “…erezii au apărut treptat în via Domnului şi au crescut, propagate fie de eretici deschişi, sau de înşelători vicleni care, pentru că mărturiseau o anumită austeritate a vieţii şi dădeau o falsă aparenţă de virtute şi pietate, cu uşurinţă au dus la rătăcire sufletele slabe şi simple.”115

A se observa, erezii au apărut atât prin eretici direcți și deschiși cât și prin înșelători vicleni, precum Benedict al XVI-lea, care amestecă declarații și acțiuni conservatoare printre ereziile sale uluitoare și indubitabile. Ce ilustrează acest punct încă o dată este faptul că arhiereticul Arie s-a făcut aprobat de Constantin dându-i o profesiune de credință ambiguă. Însă sf. Atanasie nu s-a lăsat păcălit, și a refuzat să-l considere catolic.

Arie s-a prezentat cu Euzoios, aliatul său în doctrină și exil.  A lăsat împăratului [Constantin] o profesiune de credință prudentă care putea fi interpretată atât în sensul arian cât și în sensul de dreaptă credință, însă care nu conținea cuvântul ‘consubstanțial’. Constantin a fost mulțumit, a revocat sentința de exil, și a poruncit ca Arie să fie readmis rangului său în cler. Însă Atanasie, superiorul ecleziastic al lui Arie, a refuzat să-l accepte.”116

Potrivit lui Chris Ferrara, catolicii ar fi trebuit să-l accepte pe Arie – negatorul de Cristos – ca fiind catolic, așa cum a făcut Constantin, deoarece profesiunea lui era ambiguă. Chris Ferrara este neghiobul perfect al Satanei; tot ce trebuie să facă Diavolul este să-l pună pe eretic după ce acesta a răspândit erezia, să o condimenteze cu puțină ambiguitate și puțină contradicție, și va face lumea să urmeze un eretic și să rămână sub auspiciile acestuia. Tocmai astfel Diavolul a avut atât de mult succes în a-i ține pe atâția în apostata, eretică-formal sectă Vatican II. Oamenii văd câteva declarații sau acțiuni conservatoare de la eretici, și se auto-conving că nu au cum să fie eretici malițioși, chiar dacă aceștia neagă și distrug credința peste tot în jurul lor, după cum s-a văzut. În acest fel, Diavolul câștigă.

Pentru a ilustra și mai mult “absurditatea patentă” a “teologiei” lui Chris Ferrara, Ion Popescu ar putea scrie un document care neagă în repetate rânduri că Sfânta Fecioară este neprihănită, și apoi să spună la sfârșit că el susține învățătura Bisericii despre Neprihănita Zămislire, iar documentul, potrivit lui Ferrara, nu va fi eretic-formal, căci conține “auto-contradicție”. Ar putea fi ceva mai stupid? Ferrara aplică această falsă teologie (care este direct contrară învățăturii papei Pius al VI-lea – după cum am văzut mai sus) analizei sale a Declarației Vatican II despre libertatea religioasă.

 Chris Ferrara, Catholic Family News, Opposing the Sedevacantist Enterprise, Part II, Oct. 2005, p. 25: “Afirmația întreprinderii [sedevacante] despre erezie formală în DH [Dignitatis Humanae, Declarația Vatican II despre libertatea religioasă] devine și mai slabă atunci când se ia în considerare că articolul 1 al DH declară că Conciliul lasă neatinsă doctrina tradițională catolică despre îndatorirea morală a oamenilor și a societăților față de religia adevărată și față de Biserica unică a lui Cristos.’”117

Declarația Vatican II despre libertatea religioasă conține erezie clară împotriva dogmei Bisericii că statul are dreptul să reprime exprimarea publică a religiilor false. Faptul că Declarația Vatican II despre libertatea religioasă pretinde să lase ”neatinsă doctrina tradițională catolică” înseamnă absolut zero. “Vechii catolici” spuneau exact la fel, și la fel au făcut ereticii de-a lungul istoriei.

Papa Pius al IX-lea, Graves ac diuturnae (# 2), 23 Mar. 1875: “Ei [‘vechii catolici] declară în mod repetat că nu resping în vreun fel Biserica catolică și capul ei vizibil ci mai degrabă că sunt plini de râvnă pentru puritatea doctrinei catolice…  Dar de fapt ei refuză să recunoască toate prerogativele divine ale vicarului lui Cristos pe pământ și nu se supun magisteriului Său suprem.”118

Deci, potrivit lui Ferrara cazul că “vechii catolici” sunt eretici este invalid, căci aceștia declară în mod repetat că sunt plini de râvnă pentru puritatea doctrinei catolice, și declară deschis că nu resping învățătura catolică. Însă nu, Biserica catolică învață că ei sunt eretici-formal, iar toți cei care aderă la învățăturile și secta lor sunt considerați eretici.

Papa Pius al IX-lea, Graves ac diuturnae (# 1-4), 23 Mar.1875: “… noii eretici care își spun ‘vechii catolici’… acești schismatici și eretici… secta lor vicioasă… acești fii ai întunericului… facțiunea lor vicioasă… această sectă deplorabilă… Această sectă răstoarnă bazele religiei catolice, fără rușine respinge definițiile dogmatice ale Conciliului Ecumenic Vatican, și se dedică ruinării sufletelor în atât de multe feluri. Am decretat și declarat în scrisoarea noastră de pe 21 noiembrie 1873 ca acei oameni nefericiți care aparțin la, aderă la, sau susțin acea sectă, să fie considerați ca eretici și schismatici și separați de comuniunea Bisericii.” 119

Papa Pius al IX-lea, Quartus Supra (# 6), 6 Ian. 1873: “A fost întotdeauna obiceiul ereticilor și schismaticilor să își spună catolici și să-și proclame multe virtuți, pentru a duce oamenii și prinții în eroare.” 120

Putem vedea că “teologia” lui Chris Ferrara se află în directă contradicție nu doar cu învățătura papilor, dar și cu bunul simț. De fapt, idioțenia satanică a poziției lui Ferrara (și a multor altora) – că apostații și antipapii Vatican II nu sunt eretici formali, căci uneori se contrazic singuri și folosesc ambiguitate alături de ereziile lor uluitoare – este probabil cel mai bine exemplificată privind cazul apostatului John Kerry.

Majoritatea covârșitoare a celor care citesc articolul acesta sunt de acord că John Kerry nu este catolic. Chiar și oamenii de la Franciscan University recunosc că: “Nu poți să fii catolic și să fii pro-avort”, după cum au declarat în protest prin pancartele lor când acesta a venit să vorbească în Ohio. Însă John Kerry declară că el acceptă învățătura catolică, deși votează în mod constant în favoarea avortului.

În timpul dezbaterii prezidențiale din 2004 cu George W. Bush, John Kerry a declarat: “Nu pot impune articolul meu de credință asupra altcuiva.” S-a înțeles? John Kerry a declarat public că învățătura catolică împotriva avortului este articolul său de credință, dar că el pur și simplu nu îl poate aplica sau impune în sfera publică. Argumentul său este desigur absurd, o minciună și o contradicție – așa cum toate ereziile sunt. Însă potrivit lui Chris Ferrara, John Kerry trebuie considerat catolic, căci ceva care:

 “se auto-contrazice prin faptul că pare în același timp să susțină și să nege învățătura tradițională, cu greu poate fi spus că el constituie o contradicție formală a învățăturii tradiționale …”121

Se poate vedea că această declarație este un nonsens clar. Dacă ar fi adevărată, atunci cu greu s-ar putea spune că John Kerry este un eretic-formal când el afirmă public că învățătura Bisericii împotriva avortului este articolul său de credință, însă contrazice aceasta sprijinind ferm avortul. Potrivit perversiunii josnice inspirate de Satana, pe care ereticul Chris Ferrara o împroșcă în publicații “tradiționale”, John Kerry trebuie considerat catolic. De asemenea, această concluzie îl pune pe Ferrara în contradicție cu un alt coleg și bun prieten al său, Michael Matt, care a declarat răspicat (din propria sa autoritate, căci aceasta nu a fost declarat de “papa” său) că John Kerry este un apostat.

 Michael Matt, The Remnant, 15 Apr. 2004, p. 5: “De exemplu, senatorul John F. Kerry, primul catolic, din 1960, nominalizat pentru președinție de către orice partid major.  Kerry, a cărui bunici paterni erau evrei, apropo, face o personificare remarcabil de bună a lui Kennedy azi: ‘În această țară avem o separare a Bisericii de stat’, a spus recent Kerry pentru revista Time. ‘După cum John Kennedy a spus foarte clar, voi fi un președinte care se întâmplă să fie catolic, nu un președinte catolic’. Despre aceasta, măcar, putem fi de acord cu domnul din Massachusetts!  De fapt, am duce-o un pas mai departe notând că John Kerry nici măcar nu este catolic.

“Oh, da, fostul ministrant spune că e catolic; chipurile se plânge când personalul său nu îi lasă suficient timp în program pentru liturghia de duminică; site-ul lui oficial anunță că ‘John Kerry a fost crescut în Credința catolică și continuă să fie membru activ al Bisericii catolice’. Dar el nu e catolic, și nici soția lui nu este – alt    anti-catolic ce pretinde să fie unul practicant. Descrierea lui John Kerry despre sine și soția lui este pur și simplu neadevărată: ‘[Sunt un] catolic practicant și credincios, căsătorit cu o catolică practicantă și credincioasă’. Sună frumos. Problema e că, John Kerry este un apostat.’”122

Se pare că Ferrara și Matt au ceva de discutat. Și într-adevăr, cazul lui John Kerry dovedește ideea principală, căci dacă spui că Benedict al XVI-lea, (care participă activ în închinăciunea evreiască, nu crede că Isus este neapărat Mesia și Fiul lui Dumnezeu, învață că nu trebuie să convertim protestanți, a fost inițiat în islam, etc.) nu poate fi considerat eretic – atunci nu ai niciun fel de justificare să-l etichetezi pe John Kerry ca unul. De fapt, dogmele pe care Benedict al XVI-lea le neagă au fost definite de mult mai multe ori decât dogma pe care o neagă Kerry.

Înapoi la secțiunea principală despre răspunsuri

___________________________

100 Chris Ferrara, Catholic Family News, “Opposing the Sedevacantist Enterprise, ediţie în engleză, Part II,” Oct. 2005, p. 8.
101 Denzinger 461, ediţie în engleză.
102 Benedict XVI, The Meaning of Christian Brotherhood, ediţie în engleză, p. 87-88.
103 Benedict XVI, Theological Highlights of Vatican II, ediţie în engleză, New York: Paulist Press, 1966, p. 61, 68.
104 Benedict XVI, Principles of Catholic Theology (1982), ediţie în engleză, p. 197-198.
105  Benedict al XVI-lea, Dumnezeu şi Lumea, Ed. Sapientia, Iaşi – 2009, p. 242-243.
106 “Cardinal” Ratzinger, Principles of Catholic Theology, ediţie în engleză, p. 377.
107 “Cardinal” Ratzinger, Principles of Catholic Theology, ediţie în engleză, p. 202.
108 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 745.
109 “Cardinal” Joseph Ratzinger, Principles of Catholic Theology, ediţie în engleză, p. 381.
110 “Cardinal” Joseph Ratzinger, Co-Workers of the Truth, ediţie în engleză,  Ignatius Press, 1990, p. 217.
111 “Cardinal” Joseph Ratzinger, Co-Workers of the Truth, ediţie în engleză, p. 29.
112 Benedict al XVI-lea, Introducere în creştinism: prelegeri despre Crezul apostolic, Ed. Sapientia, Iaşi – 2004, p. 243.
113 Poporul evreu şi sfintele sale scripturi în Biblia creştină, de Comisia Biblică Pontificală, Editura ARCB, Bucureşti – 2007, p. 52,54.
114 Chris Ferrara, The Remnant, ediţie în engleză, Forest Lake, MN, 30 Sep. 2005, p. 18.
115 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, Vol. 3 (1903-1939), p. 294.
116 Abbot Ricciotti, The Age of Martyrs, ediţie în engleză, Tan Books, p. 275; a se vedea și Fr. Laux, Church History, Tan Books, 1989, p. 113; Warren H. Carroll, A History of Christendom, Vol. 2 (The Building of Christendom), p. 18.
117 Chris Ferrara, Catholic Family News, “Opposing the Sedevacantist Enterprise, Part II,” ediţie în engleză, Oct. 2005, p. 25.
118 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, Vol. 1 (1740-1878), p. 451.
119 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, Vol. 1 (1740-1878), p. 451-452.
120 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, Vol. 1 (1740-1878), p. 414.
121 Chris Ferrara, Catholic Family News, ediţie în engleză, Oct. 2005, p. 25.
122 Michael Matt, The Remnant, ediţie în engleză, April 15, 2004, p. 5.