Revoluţia Protestantă a sectei Vatican II: Declaraţia Comună din 1999 cu Luteranii despre Justificare (Starea de Har Sfinţitor)

 

Acordul Vatican-Luteran privind Justificarea, 31 Oct. 1999:  “# 13. ÎN LUMINA ACESTUI CONSENS, CORESPUNZĂTOARELE CONDAMNĂRI DOCTRINARE ALE SECOLULUI 16 [Conciliul Tridentin] NU SE APLICĂ LA PARTENERUL DE ASTĂZI.”1

 declaratie-comuna-luterani2

Cu aprobarea lui Ioan Paul al II-lea, “cardinalul” Edward Cassidy şi “episcopul” luteran Christian Krause semnează Declaraţia Comună privind Doctrina Justificării, pe 31 octombrie 1999 în Augsburg Germania

Pe data de 31 octombrie 1999, Vaticanul condus de Ioan Paul al II-lea a aprobat o declaraţie comună cu luteranii privind doctrina justificării (îndreptăţire/har sfinţitor). Ideea că persoana catolică ar putea accepta o declaraţie comună cu luteranii despre doctrina justificării ar trebui să fie imediat recunoscută de către orice catolic ca fiind absurdă, căci pentru catolici este obligatoriu să creadă în învăţătura dogmatică a Conciliului Tridentin, iar luteranii resping învăţătura dogmatică a Conciliului Tridentin.

Papa Paul al III-lea, Conciliul Tridentin, Sesiunea 6, Despre Justificare (Starea de Har Sfinţitor), Introducere: “…sfântul sinod ecumenic şi general din Trent în mod legal adunat în Duhul Sfânt… cardinali ai sfintei Biserici romane şi legaţi apostolici a latere, prezidând… cu scopul de a expune tuturor credincioşilor lui Cristos adevărata şi salutara doctrină de justificare, pe care ‘soarele dreptăţii’ (Malahia 4:2), Cristos Isus, ‘începutul şi desăvârşirea credinţei’ (Evrei 12:2) a învăţat-o, apostolii au transmis-o iar Biserica catolică, sub îndemnul Duhului Sfânt, mereu a păstrat-o…” 2

Papa Paul al III-lea, Conciliul Tridentin, Sesiunea 6, Capitolul 16: “După această doctrină catolică a justificării – pe care, cine nu o acceptă cu credinţă şi fermitate nu poate fi justificat părutu-s-a bine sfântului Sinod să adauge aceste canoane, pentru ca toţi să cunoască nu doar ceea ce trebuie să ţină şi să urmeze, ci şi ceea ce trebuie să evite.”3

Evident, singurul acord la care se poate ajunge este un acord în care luteranii resping erezia lor şi acceptă dogma catolică.  Însă nu despre aceasta a fost vorba în Declaraţia Comună cu Luteranii – care a fost aprobată de Ioan Paul al II-lea şi de Benedict al XVI-lea.

Declaraţia Comună cu Luteranii privind Doctrina Justificării este atât de eretică încât aproape nu sunt cuvinte pentru a o descrie.  Respinge complet Conciliul Tridentin. Deoarece unii din apărătorii sectei Vatican II şi chiar unii “tradiţionalişti” au oferit unele din cele mai ridicole şi necinstite încercări de a apăra acest acord, vom arăta pe scurt de ce acest document este eretic, de ce este o completă respingere a Conciliului Tridentin, şi de ce constituie de fapt o declaraţie oficială direct din partea lui Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea că secta lor este, în realitate, o “Biserică” necatolică, protestantă.

1) Declaraţie Comună cu Luteranii privind Justificarea, 31 Oct. 1999:    “# 5. PREZENTA DECLARAŢIE COMUNĂ… nu cuprinde tot ceea ce fiecare dintre biserici învaţă despre justificare; ea cuprinde un consens privind adevărurile de bază ale doctrinei justificării şi ARATĂ CĂ DIFERENŢELE RĂMASE NU MAI SUNT PRILEJ PENTRU CONDAMNĂRI DOCTRINARE.”4

Aceasta înseamnă că diferenţele rămase între luterani şi catolici despre justificare – de exemplu, faptul că luteranii nu acceptă ca fiind dogmatic Decretul Conciliului Tridentin privind Justificarea – nu mai sunt prilej pentru condamnări doctrinare. Aceasta este flagrant ERETIC.  Exact faptul că luteranii nu acceptă ca fiind dogmatic Decretul Conciliului Tridentin privind Justificarea, este prilej pentru condamnarea doctrinară împotriva lor, după cum am văzut.

(2) Declaraţie Comună cu Luteranii privind Justificarea, 31 Oct. 1999: “41. Astfel, condamnările doctrinare ale secolului 16 [i.e., Conciliul Tridentin], în măsura în care acestea sunt legate de doctrina justificării, apar într-o lumină nouă:  Învăţătura bisericilor luterane prezentată în această Declaraţie, nu intră sub condamnările Conciliului Tridentin.”5

Aceasta înseamnă că niciuna din învăţăturile luteranilor din Declaraţia Comună (DC) nu este condamnată de Conciliul Tridentin! Însă în DC, pe lângă alte erezii învăţate de luterani (după cum vom vedea), bisericile luterane învaţă erezia justificării “doar prin credinţă” (sola fide) care a fost condamnată de Conciliul Tridentin de aproximativ 13 ori!

Declaraţia Comună cu Luteranii privind Justificarea:  “26. Potrivit înţelegerii luterane, Dumnezeu justifică pe păcătoşi doar în credinţă (sola fide).”6

Papa Paul al III-lea, Conciliul Tridentin, Sesiunea 6, Cap. 10, ex cathedra: “‘Vedeţi aşadar că omul ajunge la justificare prin fapte şi nu numai prin credinţă’ (Iacob 2:24).”7

Prin urmare, declaraţia din #41 a DC înseamnă că partea “catolică” este de acord că toate canoanele şi decretele dogmatice din Conciliul Tridentin ce condamnă sola fide sunt răsturnate, şi că sola fide nu mai este contrară sau condamnată de Conciliul Tridentin.  Nu este posibil ca o erezie să fie mai formală decât aceasta.

3) Declaraţia Comună cu Luteranii privind Justificarea, 31 Oct. 1999:  “#13.  ÎN LUMINA ACESTUI CONSENS, CORESPUNZĂTOARELE CONDAMNĂRI DOCTRINARE ALE SECOLULUI 16 [Conciliul Tridentin] NU SE APLICĂ LA PARTENERUL DE ASTĂZI.”8

Aceasta înseamnă iarăşi că nu este eretic faptul că luteranii nu acceptă în totalitate Decretul Conciliului Tridentin privind Justificarea – o negare a Conciliului Tridentin. Aşa cum am văzut mai sus, Conciliul Tridentin a condamnat ca eretic pe oricine care nu acceptă toată învăţătura sa.

Lumea nu trebuie să se lase dusă în eroare de către acei mincinoşi care încearcă să convingă oamenii că DC nu a negat de fapt Conciliul Tridentin; sau că “este mult mai complicat decât atât”.  Aceşti oameni sunt folosiţi de către Diavol pentru a apăra apostata sectă Vatican II.  Declaraţia Comună cu Luteranii privind Doctrina Justificării respinge complet Conciliul dogmatic Tridentin. Cine neagă aceasta este pur şi simplu un mincinos.

ALTE EREZII ÎN DECLARAŢIA COMUNĂ

De fapt, în afară de “sola fide”, în DC mai există o mulţime de alte erezii care au fost în mod specific condamnate de Conciliul Tridentin.  A se vedea articolul mult mai mare, intitulat Joint Declaration with the Lutherans on Justification, de pe sit-ul Mănăstirii Preasfânta Familie (MHFM) www.VaticanCatholic.com , pentru cine vrea să vadă toate detaliile crude.  DC e plină de erezii. Iată doar alte câteva:

Declaraţia Comună cu Luteranii:  “21. Potrivit învăţăturii luterane, fiinţele umane sunt incapabile să coopereze în mântuirea lor, deoarece ca păcătoşi se opun în mod activ lui Dumnezeu şi acţiunii sale mântuitoare.”9 – EREZIE CONDAMNATĂ DE CONCILIUL TRIDENTIN!

Papa Paul al III-lea, Conciliul Tridentin, Sesiunea 6, Canonul 4: “Dacă va spune cineva că voinţa liberă a omului mişcată şi stârnită de Dumnezeu nu cooperează prin consimţământul dat lui Dumnezeu care trezeşte şi cheamă, prin care se dispune şi se pregăteşte pentru a obţine harul justificării, şi că nu poate disidenta, dacă doreşte, dar că la fel ca un lucru neînsufleţit nu face ceva şi este doar într-o stare pasivă: să fie anatema.”10

Declaraţia Comună cu Luteranii: “23. … Luteranii… intenţionează mai degrabă să exprime că justificarea rămâne liberă de orice cooperare umană şi nu depinde de efectele reînnoitoare de viaţă ale harului în fiinţele umane.” – EREZIE CONDAMNATĂ DE CONCILIUL TRIDENTIN!

Papa Paul al III-lea, Conciliul Tridentin, Sesiunea 6, Canonul 1: “Dacă va spune cineva că omul poate fi justificat înaintea lui Dumnezeu prin faptele sale proprii care sunt făcute fie prin propriile sale puteri naturale, sau prin învăţătura Legii, şi fără har divin prin Cristos Isus: să fie anatema.”11

Declaraţie Comună cu Luteranii: “29. Luteranii înţeleg această condiţie a creştinului ca o fiinţă ‘în acelaşi timp dreaptă şi păcătoasă’.  Credincioşii sunt în totalitate drepţi, întrucât Dumnezeu iartă păcatele lor prin Cuvânt şi Sacrament şi acordă îndreptăţirea lui Cristos pe care ei o însuşesc în credinţă. În Cristos, ei sunt făcuţi drepţi înaintea lui Dumnezeu.  Însă, privind la ei înşişi prin lege, ei recunosc că rămân în totalitate păcătoşi.”12 – EREZIE CONDAMNATĂ DE CONCILIUL TRIDENTIN!

Această erezie este numită de asemenea “simul justus et peccator” (în acelaşi timp just şi păcătos) şi a fost una din favoritele lui Martin Luther.  A fost viguros condamnată de Conciliul Tridentin în următoarele două pasaje.

Papa Paul al III-lea, Conciliul Tridentin, Sesiunea 5: “Dacă neagă cineva că prin harul Domnului nostru Isus Cristos, care este conferit în botez, vina păcatului strămoşesc este remisă, sau chiar afirmă că nu este îndepărtat tot ceea ce are adevărata şi corespunzătoarea natură a păcatului, dar spune că este doar atins în persoană sau nu este imputat, să fie anatema.”13

Papa Paul al III-lea, Conciliul Tridentin, Sesiunea 5: “Căci în cei care sunt născuţi din nou [justificaţi], Dumnezeu nu urăşte ceva, pentru că nu există condamnare, pentru cei care sunt cu adevărat înmormântaţi împreună cu Cristos prin botez spre moarte (Romani 6:4), care nu umblă după trup (Romani 8:1), dar lăsându-l pe omul cel vechi şi îmbrăcându-se cu cel nou, care este creat după asemănarea lui Dumnezeu (Efeseni 4:22 ff.; Coloseni 3:9), sunt făcuţi inocenţi, imaculaţi, puri, fără vină, şi fii iubiţi ai lui Dumnezeu, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Cristos (Romani 8:17), astfel că nu există ceva care să le frâneze intrarea lor în Rai.”14

Declaraţie Comună cu Luteranii: “29. … Luteranii spun că persoanele justificate sunt de asemenea păcătoase şi că opoziţia lor faţă de Dumnezeu este cu adevărat păcat, ei nu neagă că, în ciuda acestui păcat, nu sunt separaţi de Dumnezeu şi că acesta este un păcat ‘decis’. “15 – EREZIE CONDAMNATĂ DE CONCILIUL TRIDENTIN

Papa Paul al III-lea, Conciliul Tridentin, Sesiunea 6, Capitolul 15: “… doctrina legii divine care exclude de la împărăţia lui Dumnezeu nu doar pe necredincioşi, ci şi pe credincioşii care sunt desfrânaţi, adulteri, afemeiaţi, sodomiţi, hoţi, lacomi, beţivi, bârfitori, hrăpăreţi (1 Corinteni 6:9), şi toţi ceilalţi care comit păcate de moarte, de la care cu ajutorul harului divin se pot abţine şi  pentru care sunt separaţi de harul lui Dumnezeu.”16

Amintiţi-vă, toate aceste învăţături ale luteranilor în Declaraţia Comună – care sunt flagrant eretice şi clar condamnate de Conciliul Tridentin – în #41 din Declaraţia Comună sunt declarate a nu fi condamnate de Conciliul Tridentin!

Am putea merge mai departe, însă ceea ce a fost discutat mai sus este suficient pentru a dovedi.

Unii dintre falşii învăţători care au încercat să diminueze semnificaţia DC, au încercat să înşele pe cititorii şi ascultătorii lor, spunând că celelalte două documente care sunt împreună cu DC clarifică de fapt totul. ACESTE AFIRMAŢII SUNT PUR ŞI SIMPLU PROSTII! Cele două documente care însoţesc DC: 1) Declaraţia Comună Oficială a Federaţiei Luterane Mondiale şi Biserica Catolică şi 2) Anexa la Declaraţia Comună Oficială  confirmă fiecare lucru din DC.  Nu contrazic în vreun fel ereziile, ci le repetă, după cum vedem aici:

Declaraţia Comună Oficială, #1 (parte din Declaraţia Comună):  “Pe baza acestui consens Federaţia luterană mondială şi Biserica catolică declară împreună: “Învăţătura bisericilor luterane prezentată în Declaraţie nu cade sub  condamnările Conciliului Tridentin. Condamnările din Confesiunile Luterane nu se aplică la învăţătura Bisericii romano-catolice prezentată în această Declaraţie (DC # 41).’”17

Mai mult decât atât, Anexa la Declaraţia Comună Oficială de fapt merge mai departe decât DC şi profesează din partea “catolică” credinţa în justificarea doar prin credinţă! 

Anexa la Declaraţia Comună Oficială, #2, C [partea “catolică” şi partea luterană împreună]: “Justificarea are loc doar prin har, doar prin credinţă, persoana este justificată în afară de lucrări.”18

Vă rugăm să înţelegeţi: această “Anexă” face parte din Declaraţia Comună, iar apărătorii sectei Vatican II spun că aduce clarificări la tot şi că “o face bună”! Ei spun că Anexa face totul din DC să se conformeze în totalitate cu învăţătura catolică. Ce minciună! În următorul citat, vedem un apărător al sectei Vatican II încercând să folosească exact acest argument. Apărătorii Novus Ordo/Vatican II care folosesc acest tip de argument cred sau speră că persoana cu care conversează este ignorantă de cele două documente însoţitoare (Anexa şi DCO) – astfel încât să poată oferi falsa impresie că aceste două documente reduc sau explică ereziile din Declaraţia Comună.  Ei speră că cealaltă persoană, necunoscându-le, nu va avea răspuns.  Însă, argumentul nu funcţionează când este confruntat cu cei care cunosc ceea ce aceste două documente spun de fapt.

Leon Suprenant, Preşedinte Catholics United for the Faith, către MHFM, încercând să apere DC, 20 Ian. 2005:  “…trebuie citită DCO şi copublicata ‘Anexă Catolică’ pentru a obţine o înţelegere adecvată a poziţiei Bisericii asupra DC. (Vă rog să mă anunţaţi dacă aveţi nevoie de o copie la oricare din aceste documente).”19

După cum vedem aici, a încercat să răspundă la ereziile din Declaraţia Comună pe care le-am citat spunând că Anexa şi DCO [Declaraţia Comună Oficială] fac totul să fie în regulă. Însă, aşa cum am arătat, acest lucru este o absurditate totală.  Anexa şi Declaraţia Comună Oficială confirmă ceea ce este în DC. În plus, anexa declară că “catolicii” nu numai că acceptă “doar prin credinţă” (sola fide) ca nefiind contrară Conciliului Tridentin (după cum spune DC), dar şi că catolicii ei înşişi cred în “doar prin credinţă”!  Dacă, aşa cum spune el, anexa este necesară pentru a înţelege ceea ce este învăţat de DC, atunci admite că el crede în “justificarea doar prin credinţă”.

Pe scurt, încercările de a apăra DC făcând referire la celelalte două documente care o însoţesc, sunt complet false, şi, pentru cei care sunt familiarizaţi cu situaţia reală, sunt minciuni scandaloase.

Mai mult decât atât, chiar dacă Anexa nu ar fi afirmat această erezie abominabilă a justificării doar prin credinţă pe partea catolică, nu ar conta, deoarece toate ereziile catalogate mai sus – fie că ele sunt din partea luterană sau din partea “catolică” a DC – sunt acceptate ca nefiind condamnate de Conciliul Tridentin. În plus, după cum s-a demonstrat la punctul 1 din coloană, DC spune în mod specific că diferenţele luteranilor rămase cu catolicii despre justificare nu sunt prilej pentru condamnări doctrinare.  Deci, lumea nu trebuie să se lase înşelată de acei mincinoşi care spun că “da, există probleme cu DC, dar niciuna din aceste erezii nu apar de partea catolică, ci doar de partea luterană.” Aceasta pur şi simplu nu este adevărat şi, mai ales, nu schimbă cu ceva lucrurile.

Secta Vatican II, inclusiv Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea şi ziarul oficial al Vaticanului, toţi aprobă Declaraţia Comună.  Aceasta dovedeşte că sunt eretici-formal.

Ioan Paul al II-lea, 19 Ian. 2004, Întâlnire cu luteranii din Finlanda: “…Doresc să-mi exprim recunoştinţa pentru progresul ecumenic realizat între catolici şi luterani în cei cinci ani  de la semnarea Declaraţiei comune privind doctrina justificării.”20

Benedict al XVI-lea, Adresare către protestanţi la Ziua Mondială a Tineretului,      19 Aug. 2005: “…importanta Declaraţie comună privind doctrina justificării (1999) …”21

Benedict al XVI-lea, Adresare către metodişti, 9 Dec. 2005:  “Am fost încurajat de iniţiativa care ar aduce bisericile membre ale Consiliului metodist mondial în asociere cu Declaraţia comună privind doctrina justificării, semnată de Biserica catolică şi Federaţia Luterană Mondială în 1999.”22

Mons. John A. Radano, Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor: “Această din urmă întâlnire [între babtişti şi “catolici”], 5-6 decembrie, la sugestia babtiştilor a axat o zi pe Declaraţia comună privind doctrina justificării (DC) semnată de Biserica catolică şi Federaţia luterană mondială în 1999…”23

Aceasta înseamnă că “Biserica” lui Ioan Paul al II-lea acceptă oficial  Declaraţia comună cu luteranii privind doctrina justificării şi respinge Conciliul Tridentin. Biserica catolică, pe de altă parte, păstrează şi va păstra mereu doctrina de justificare a Conciliului Tridentin, care a fost dată de Cristos apostolilor.

Papa Paul al III-lea, Conciliul Tridentin, Sesiunea 6, Despre Justificare, Introducere: “…sfântul sinod ecumenic şi general din Trent, în mod legal adunat în Duhul Sfânt… cardinali ai sfintei Biserici romane şi legaţi apostolici a latere, prezidând… cu scopul de a expune tuturor credincioşilor lui Cristos adevărata şi salutara doctrină de justificare, pe care ‘soarele dreptăţii’ (Malahia 4:2), Cristos Isus, ‘începutul şi desăvârşirea credinţei’ (Evrei 12:2), a învăţat-o, apostolii au transmis-o iar Biserica catolică, sub îndemnul Duhului Sfânt, mereu a păstrat-o…” 24

Prin urmare, “Biserica” lui Ioan Paul al II-lea nu este Biserica catolică, iar cei care cunosc aceste lucruri şi apoi afirmă comuniune cu ea, pur şi simplu afirmă comuniune cu eretici-formal şi păcătuiesc împotriva Credinţei.

 

Tradus din cartea Adevărul despre ce s-a întâmplat de fapt cu Biserica Catolică după Vatican II [The Truth about What Really Happened to the Catholic Church after Vatican II]

Înapoi la secțiunea principală despre ce s-a întâmplat de fapt cu Biserica Catolică

___________________________

Note de final pentru Secţiunea 17:

1 L’Osservatore Romano (Ziarul Vaticanului), ediţie în engleză, 24 Noi. 1999.
2 Denzinger, The Sources of Catholic Dogma [Magisteriul Bisericii], a treisprezecea ediţie în engleză, Herder Book. Co., 1957, nr. 792a.
3 Denzinger 810, ediţie în engleză.
4 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 24 Noi. 1999.
5 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 24 Noi. 1999.
6 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 24 Noi. 1999.
7 Denzinger 803, ediţie în engleză.
8 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 24 Noi. 1999.
9 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 24 Noi. 1999.
10 Denzinger 814, ediţie în engleză.
11 Denzinger 811, ediţie în engleză.
12 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 24 Noi. 1999.
13 Denzinger 792, ediţie în engleză.
14 Denzinger 792, ediţie în engleză.
15 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 24 Noi. 1999.
16 Denzinger 808, ediţie în engleză.
17 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 24 Noi. 1999.
18 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 24 Noi. 1999.
19 Comunicare către MHFM.
20 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 28 Ian. 2004, p. 4.
21 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 24 Aug. 2005, p. 8.
22 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 21/28 Dec. , p. 5.
23 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 28 Ian. 2004, p. 4.
24 Denzinger 792a, ediţie în engleză.