Obiecția 14): Papa Honoriu a fost condamnat pentru erezie de un conciliu general după moartea sa, totuși, Biserica nu consideră că a încetat să fie papă, deși a fost acuzat de erezie în timpul domniei sale

Răspuns: După cum am văzut deja, este fapt dogmatic că un eretic nu poate fi papă, căci este dogmă definită infailibil că un eretic nu este membru al Bisericii catolice.

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florența, ex cathedra: “Sfânta Biserică romană, cu fermitate crede, profesează şi propovăduieşte, că toţi cei care sunt în afara Bisericii Catolice, nu doar păgânii, dar şi evreii sau ereticii şi schismaticii …”79

Cazul papei Honoriu nu dovedește că un eretic poate fi papă. În condamnarea papei Honoriu ca eretic după moartea sa, Conciliul Constantinopol III nu a făcut vreo declarațieși nici nu a făcut Biserica vreodată vreo declarație – că a rămas papă până la moartea sa.

Conciliul Constantinopol III, Expunere de credință, 680-681: “…făuritorul răului nu s-a odihnit, găsind un complice în șarpe iar prin el aducând asupra naturii umane săgeata sigură a morții, astfel că și acum a găsit instrumente potrivite pentru propriul său scop – și anume, Teodor… Serghius, Pirus, Paul și Petru… și în continuare Honoriu, care a fost papă al vechii Rome, Cirus… și Macarie… – și nu a fost inactiv în a crește prin ei obstacole ale erorii împotriva întregului trup al Bisericii, semănând printre poporul de dreaptă credință, prin discursuri nemaivăzute, erezia unei singure voințe și a unui singur principiu de acțiune…80

Biserica nu a abordat chestiunea dacă Honoriu a pierdut funcția papală după ce a căzut în erezie, ci pur și simplu l-a condamnat. (Honoriu a fost de asemenea condamnat la Conciliul Constantinopol IV și la Conciliul Niceea II.) Deoarece Honoriu a fost un papă valid ales (acesta fiind motivul pentru care el este listat în lista papilor adevărați), dacă a devenit un eretic adevărat în timpul domniei sale atunci a pierdut funcția papală; căci (așa cum vor recunoaște și cei care lansează această obiecție) “ereticii nu sunt catolici, iar necatolicii nu pot fi papi.

Papa Honoriu murise de mai bine de 40 de ani când a fost condamnat de Conciliul Constantinopol III. Honoriu nu a emis vreun decret dogmatic, și a “domnit” doar trei ani și jumătate după ce a avut loc incidentul de erezie. Prin urmare, întrebarea dacă a rămas papă și a condus Biserica universală pentru ultimii trei ani și jumătate ai domniei sale de treisprezece ani, nu a fost deosebit de relevantă pentru credincioșii de la acea vreme.

Așadar, este perfect de înțeles că Biserica nu a emis nicio proclamație că Honoriu și-a pierdut funcția, căci chestiunea nu era una prioritară la acea vreme, și ar fi implicat o majoră discuție teologică și o întreagă serie de dezbateri ce nu erau obligatorii.

Trebuie știut că încă rămâne o anumită confuzie printre oameni (inclusiv printre succesorii lui Honoriu) dacă papa Honoriu a fost un eretic sau doar vinovat pentru că a fost incapabil să combată erezia sau dacă a fost complet înțeles greșit, după cum declară Enciclopedia catolică din 1907. Chiar și unii savanți care au studiat chestiunea în detaliu rămân neconvinși că Honoriu a fost condamnat ca eretic adevărat de Conciliul Constantinopol III.  Argumentul lor se bazează pe faptul că papa sf. Agaton, care era în viață în timpul conciliului, a murit înainte ca acesta să se încheie.  Deoarece decretele unui conciliu dețin doar autoritatea care le este dată prin confirmarea unui papă, ei susțin că papa sf. Leon al II-lea, papa care a confirmat de fapt conciliul, doar a confirmat condamnarea lui Honoriu în sensul că a fost incapabil să combată erezia, și prin urmare a permis să fie atinsă Credința. Această confuzie este cu siguranță motivul pentru care vedem că sf. Francisc de Sales spune ceea ce spune (a se vedea mai jos) despre Honoriu.

Pentru a diferenția și mai mult cazul lui Honoriu de cel al antipapilor Vatican II, este important de scos în evidență faptul că decăderea papei Honoriu a fost aproape complet necunoscută în timpul domniei sale și timp de ani după domnia sa.  Cele două scrisori ale lui Honoriu care favorizau erezia monotelită (scrise în 634) erau scrisori către Serghie, patriarhul Constantinopolului. Aceste scrisori nu doar că erau aproape complet necunoscute la acea vreme, dar, de asemenea, au fost înțelese greșit de un papă care a domnit imediat după Honoriu.

De exemplu, papa Ioan al IV-lea (640-643), care a fost al doilea papă care să domnească după papa Honoriu, l-a apărat pe Honoriu de orice acuzație de erezie. Papa Ioan al IV-lea era convins că Honoriu nu învățase erezia monotelită (că Isus Cristos are o singură voință), ci că Honoriu doar a subliniat că Domnul nostru nu are două voințe contrare.

Papa Ioan al IV-lea, “Dominus qui dixit” către împăratul Constanțius, cu privire la papa Honoriu, 641: “…Deci, predecesorul meu menționat mai sus [Honoriu], a spus, cu privire la misterul Întrupării lui Cristos, că nu erau în El, ca în noi păcătoșii, voințe contrare ale minții și trupului; iar unii transformând aceasta pentru propriul lor sens, au suspectat că a învățat o singură voință a divinității și umanității sale, lucru care este cu totul contrar adevărului.”81

Luând aceste lucruri în considerare, se poate vedea: 1) cazul papei Honoriu nu dovedește că ereticii pot fi papi, căci Biserica nu a declarat vreodată că a rămas papă după căderea sa; și 2) datele cazului papei Honoriu sunt drastic diferite de cazul antipapilor Vatican II, căci cele două scrisori ale lui Honoriu ce conțineau erezie erau aproape complet necunoscute la acea vreme, și au fost înțelese greșit până și de papi care l-au succedat.  Să compari cele două scrisori ale papei Honoriu cu faptele și declarațiile ereticilor formali Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea este ca și cum ai compara un bob de nisip cu malul mării.

În cele din urmă, cine dorește confirmare în plus că ereticii încetează ipso facto să fie papi, și că situația papei Honoriu nu oferă dovezi contrare, să ia în considerare următoarele.

Sf. Francisc De Sales (secolul 17), doctor al Bisericii, The Catholic Controversy, p. 305- 306: “Prin urmare, noi nu spunem că papa nu poate greși în opiniile sale private, așa cum a făcut Ioan al XXII-lea; sau să fie cu totul un eretic, așa cum, probabil, a fost Honoriu. Când el [papa] este în mod clar un eretic, cade ipso facto din demnitatea sa şi în afara Bisericii…”82

În același paragraf în care sf. Francisc de Sales (doctor al Bisericii) îl menționează pe papa Honoriu, el declară clar că un papă care ar deveni eretic ar înceta să fie papă.  Sf. Francis de Sales nu a fost sigur dacă papa Honoriu a fost un eretic sau doar a fost incapabil să combată erezia; însă, orice ar fi fost, sf. Francisc știa că situația lui Honoriu nu afecta adevărul că ereticii nu pot fi papi.

Sf. Robert Bellarmin și sf. Alfons și ei erau familiarizați cu situația papei Honoriu. Cazul său nu i-a făcut să ezite în a declara:

Sf. Robert Bellarmin (1610), doctor al Bisericii: “Un papă care este eretic-formal, încetează automat (per se) să mai fie papă şi cap, la fel cum încetează automat să fie creştin şi membru al Bisericii. De aceea, poate fi judecat şi pedepsit de Biserică. Aceasta este învăţătura tuturor părinţilor Bisericii, care învaţă că ereticii-formal pierd imediat toată jurisdicţia.”

Sf. Alfons Liguori (1787), doctor al Bisericii: “Dacă vreodată un papă, ca persoană privată, ar cădea în erezie, el ar cădea imediat din pontificat.”83

Luând în considerare aceste lucruri, putem vedea că argumentul despre Honoriu nu dovedește ceva pentru cei care sunt împotriva poziției sedevacante, ci mai degrabă ne amintește despre doctorii Bisericii, care, reamintind cazul său, au declarat simultan că ereticii nu pot fi papi.

Înapoi la secțiunea principală despre răspunsuri

___________________________

79 Decrees of the Ecumenical Councils, ediţie în engleză, Vol. 1, p. 578; Denzinger 714.
80 Decrees of the Ecumenical Councils, ediţie în engleză, Vol. 1, p. 125-126.
81 Denzinger 253, ediţie în engleză,.
82 St. Francis De Sales, The Catholic Controversy, ediţie în engleză, p. 305-306.
83 Oeuvres Complètes, 9:232.