Noul Rit de Hirotonire este invalid

 

Schimbarea ritului de hirotonire mentionata in Apocalipsa

Michael Davies: “… fiecare rugăciune din ritul tradiţional [de hirotonire] care menţiona în mod specific rolul esenţial al preotului ca om hirotonit pentru a oferi jertfă împăciuitoare pentru vii şi pentru morţi a fost eliminată [din noul rit al lui Paul al VI-lea]. În majoritatea cazurilor acestea au fost exact rugăciunile eliminate de reformatorii protestanţi, iar dacă nu exact la fel, sunt asemănări clare.”1

Pe lângă faptul că a făcut schimbări ce invalidează noua liturghie, Diavolul ştia că trebuia să modifice şi noul rit de hirotonire, pentru ca preoţii noii Biserici să nu fie nici ei valizi.

Noul rit al Ordinelor sacre (episcopi, preoţi, diaconi) a fost aprobat şi impus de Paul al VI-lea pe 18 iunie 1968. Este crucial ca următoarea informaţie să fie cunoscută de toţi, căci este cu privire la validitatea “preoţilor” hirotoniţi în structura diecezană din aproximativ 1968;  iar ca urmare este cu privire la validitatea a nenumărate spovezi, liturghii indult, etc.

Pe 30 noiembrie 1947, papa Pius al XII-lea a promulgat o constituţie apostolică numită “Sacramentum Ordinis.” În această constituţie papa Pius al XII-lea a declarat în virtutea autorităţii sale apostolice supreme cuvintele care sunt necesare pentru o hirotonire validă la preoţie.

FORMA TRADIŢIONALĂ A HIROTONIRII PREOŢILOR

Papa Pius al XII-lea, Sacramentum Ordinis, 30 Noi. 1947: “Însă cu privire la materia şi forma în cadrul acordării fiecărui Ordin, prin a noastră aceeaşi autoritate apostolică supremă, decretăm şi stabilim următoarele: …În hirotonirea preoţilor, materia este prima impunere a mâinilor episcopului, care este făcută în tăcere… Însă forma [hirotonirii] este alcătuită din cuvintele din ‘Prefaţă’, din care următoarele sunt esenţiale şi astfel obligatorii pentru validitate:

“Te rugăm, Părinte atotputernic, revarsă în aceşti slujitori ai tăi demnitatea Preoţiei (presbyterii dignitatem); reînnoieşte în lăuntrul lor Duhul sfinţeniei, pentru ca să primească de la tine, Dumnezeule, darul orânduit de tine pentru treapta a doua, şi să exprime prin purtarea lor onestitatea moravurilor.”2

NOUA FORMĂ A HIROTONIRII PREOŢILOR

Iată forma noului rit de hirotonire a preoţilor:

 “Te rugăm, Părinte atotputernic, revarsă în aceşti slujitori ai tăi demnitatea Preoţiei; reînnoieşte în lăuntrul lor Duhul sfinţeniei. Să primească de la tine, Dumnezeule, darul orânduit de tine pentru treapta a doua, şi să exprime prin purtarea lor onestitatea moravurilor.”3

Diferenţa dintre cele două forme este că în noul rit a fost eliminat cuvântul latin “ut” (care înseamnă “pentru ca”). Aceasta ar putea părea insignifiant, însă în Sacramentum Ordinis papa Pius al XII-lea a declarat că acest cuvânt este esenţial pentru validitate. Pe lângă aceasta, eliminarea  cuvântului “ut”(“pentru ca”), duce la o relaxare a numirii efectului sacramental (acordării darului orânduit pentru treapta a doua).  În alte cuvinte, prin scoaterea cuvintelor “pentru ca”, se presupune o hirotonire care deja a luat loc, dar care nu este efectuată în timp ce cuvintele sunt pronunţateDeoarece noul rit pretinde să fie ritul roman, această eliminare a cuvântului ut(“pentru ca”) face ca noul rit să fie de validitate îndoielnică.

Însă există o problemă și mai mare care dovedeşte că noul rit de hirotonire este invalid.

CEA MAI MARE PROBLEMĂ CU NOUL RIT DE HIROTONIRE NU ESTE CU FORMA, CI CU CEREMONIILE ÎNCONJURĂTOARE CARE AU FOST ELIMINATE

Schimbarea făcută la forma esenţială nu este unica problemă cu noul rit de hirotonire promulgat de Paul al VI-lea. Următoarele puncte sunt la fel de semnificative deoarece sacramentul Preoţiei, deşi întemeiat de Domnul nostru Isus Cristos, nu a fost întemeiat de El cu o formă sacramentală specifică – spre deosebire de sacramentele Euharistiei şi Botezului, care au fost întemeiate de Domnul nostru cu o formă sacramentală specifică astfel că înţelesul şi semnificaţia formei cuvintelor în hirotonire sunt date de ritul şi ceremoniile înconjurătoare.

În celebra bulă papală, Apostolicae Curae, 13 septembrie 1896, papa Leon al XIII-lea a declarat solemn că hirotonirile anglicane sunt invalide. Aceasta înseamnă că secta Anglicană nu are preoţi sau episcopi valizi.

Papa Leon al XIII-lea, Apostolicae Curae, 13 Sep. 1896: “… din proprie iniţiativă şi certă cunoaştere noi pronunţăm şi declarăm că hirotonirile efectuate conform cu ritul anglican au fost şi sunt absolut nule şi complet fără valoare.”4

Trebuie înţeles că făcând această declaraţie solemnă, papa Leon al XIII-lea nu făcea hirotonirile anglicane invalide, ci mai exact declara că au fost şi sunt invalide din cauza defectelor din rit. Care erau acele defecte sau probleme pe care papa Leon al XIII-lea le-a văzut la ritul anglican şi care au contribuit la invaliditatea ritului?

Papa Leon al XIII-lea, Apostolicae Curae, 13 Sep. 1896: “Când cineva foloseşte în mod corect şi serios forma şi materia corespunzătoare necesară pentru efectuarea sau acordarea sacramentului, se consideră că prin acel fapt face ceea ce face Biserica. Pe acest principiu se bazează doctrina că un sacrament este cu adevărat acordat de slujirea unuia care este eretic sau nebotezat [semnificând că o persoană care nu este botezată poate în caz de necesitate să acorde (doar) sacramentul Botezului, însă nu şi celelalte sacramente], cu condiţia ca ritul catolic să fie folosit. Pe de altă parte, dacă ritul este schimbat, cu intenţia evidentă de a introduce un alt rit care nu este aprobat de Biserică, şi de a respinge ceea ce face Biserica şi ceea ce prin întemeierea lui Cristos aparţine naturii sacramentului, atunci este clar nu doar că lipseşte intenţia necesară sacramentului, însă că intenţia este contrară şi distructivă sacramentului.”5

Aici vedem cum papa Leon al XIII-lea învaţă că dacă un slujitor ecleziastic foloseşte ritul catolic în acordarea sacramentului Preoţiei, cu materia şi forma corectă, se consideră că din acest motiv a intenţionat să facă ceea ce face Biserica – intenţia de a face ceea ce face Biserica este necesară pentru validitatea oricărui sacrament. Pe de altă parte, ne spune că dacă ritul este schimbat cu intenţia evidentă de a introduce un nou rit ce nu este aprobat de Biserică, şi de a respinge ceea ce face Biserica, atunci intenţia nu este doar insuficientă, ci este şi distructivă sacramentului.

Şi care au fost lucrurile pe care papa Leon al XIII-lea le-a descris ca arătând intenţia distructivă a ritului anglican de hirotonire?

Papa Leon al XIII-lea, Apostolicae Curae, 13 Sep. 1896: “Căci, pentru a pune la o parte alte motive care arată aceasta ca fiind insuficientă pentru intenţia din ritul anglican, fie ca acest argument să fie de ajuns pentru toţi: din ele a fost scos intenţionat orice menţionare a demnităţii şi serviciului divin al preoţiei (îndatoririle preoţiei) în ritul catolic. Prin urmare, acea formă care omite ceea ce ar trebui în mod esenţial să semnifice nu poate fi considerată aptă sau suficientă pentru sacrament.”6

Papa Leon al XIII-lea, Apostolicae Curae, 13 Sep. 1896: “… deoarece sacramentul Preoţiei şi adevăratul sacerdotium [preoţia pentru Jertfă] a lui Cristos au fost complet eliminate din ritul anglican, iar prin urmare sacerdotiumul [preoţia] în niciun caz nu este acordată valid şi cu adevărat în consacrarea episcopală a aceluiaşi rit, din acelaşi motiv aşadar, episcopatul nicidecum nu poate fi acordat în mod valid şi cu adevărat de ritul anglican; iar aceasta cu atât mai mult căci printre primele îndatoriri ale episcopatului este aceea de a hirotoni preoţi pentru Sfânta Euharistie şi Jertfă.”7

Papa Leon al XIII-lea, Apostolicae Curae, 13 Sep. 1896: “Fiind pe deplin conştienţi de conexiunea necesară între credinţă şi închinare, între ‘legea de credinţă şi legea de rugăciune,’ sub pretextul unei întoarceri la forma primitivă, ei au corupt în multe feluri rânduiala liturgică pentru a se potrivi cu erorile reformatorilor. Din acest motiv în întregul ritual al hirotonirii nu doar că nu este vreo menţionare clară a Jertfei, a consacrării, a sacerdotiumului [preoţia pentru Jertfă], însă după cum am menţionat deja, fiecare urmă a acestor lucruri, care erau prezente în asemenea rugăciuni ale ritului catolic aşa cum nu îl respinseseră în totalitate, a fost în mod intenţionat scoasă şi eliminată. Caracterul nativ – sau spirit, cum este numit – al ritualului de hirotonire, în acest fel se manifestă clar. De aceea, dacă fiind viciat în originea sa a fost întru totul insuficient pentru a acorda sacramentul Preoţiei, era imposibil ca în decursul timpului să poată deveni suficient, căci nu a fost făcută vreo schimbare.”8

Dragă cititorule, aceste lucruri descrise mai sus de papa Leon al XIII-lea ca fiind declinul ritului anglican de hirotonire – eliminarea sistematică a fiecărei referiri la Jertfa liturghiei, consacrare şi adevărata preoţie pentru Jertfă – sunt exact lucrurile care au avut loc în noul rit de hirotonire promulgat de Paul al VI-lea! În cartea sa The Order of Melchisedech (Rânduiala lui Melchisedec), în ciuda concluziilor sale eronate despre această chestiune şi altele, Michael Davies este forţat să recunoască următoarele adevăruri izbitoare:

Michael Davies: “După cum a arătat clar secţiunea anterioară, fiecare rugăciune din ritul tradiţional [de hirotonire] care menţiona în mod specific rolul esenţial al preotului ca om hirotonit pentru a oferi jertfă împăciuitoare pentru vii şi pentru morţi a fost eliminată [din noul rit al lui Paul al VI-lea]. În majoritatea cazurilor acestea au fost exact rugăciunile eliminate de reformatorii protestanţi, iar dacă nu exact la fel, sunt asemănări clare.”9

Michael Davies: “…nu este nici măcar o singură rugăciune obligatorie în noul rit de hirotonire însuşi care să spună clar că esenţa preoţiei catolice este acordarea puterilor de a oferi Sacrificiul liturghiei şi de a dezlega oamenii de păcatele lor, şi că sacramentul oferă un caracter ce diferenţiază un preot de laic nu doar în grad ci şi în esenţă… Nu este vreun cuvânt în el care să fie incompatibil cu părerile protestante.”10 

Iată câteva dintre rugăciunile şi ceremoniile specifice care arătau adevărata natură a preoţiei în ritul tradiţional şi care au fost în mod intenţionat eliminate din noul rit de hirotonire al lui Paul al VI-lea. Următoarea informaţie se găseşte în cartea lui Michael Davies, The Order of Melchisedech, p. 79 şi următoarele.

În ritul tradiţional, episcopul se adresează candidaţilor la hirotonire şi spune:

Căci este datoria preotului să ofere jertfă, să binecuvânteze, să conducă, să predice şi să boteze.”

Această admonestare a fost desfiinţată.

În ritul tradiţional urmează apoi Litania Sfinţilor. În noul rit a fost scurtată. Noul rit desfiinţează următoarea aserţiune neecumenică:

Ca să binevoieşti a chema înapoi pe toţi care au rătăcit de la unitatea Bisericii, şi să conduci pe toţi credincioşii la lumina Evangheliei.”

Mai târziu în ritul tradiţional, după pronunţarea formei esenţiale, care a fost schimbată în noul rit (vezi mai sus), episcopul spune încă o rugăciune, care include următoarele:

“A lor să fie sarcina de a schimba cu binecuvântare nepătată, pentru binele poporului Tău, pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Fiului Tău.”

Această rugăciune a fost desfiinţată.

În ritul tradiţional episcopul intonează apoi Veni Creator Spiritus.  În timp ce unge fiecare preot el spune:

Binevoieşte Doamne să consacrezi şi să sfinţeşti aceste mâini prin această ungere, şi prin binecuvântarea noastră. Pentru ca orice ele binecuvântează să fie binecuvântat, şi orice ele consacrează să fie consacrat şi sfinţit în numele Domnului nostru Isus Cristos.

Această rugăciune a fost desfiinţată. Rugăciunea aceasta este atât de semnificativă încât a fost menţionată şi de papa Pius al XII-lea în Mediator Dei #43:

Papa Pius al XII-lea, Mediator Dei (# 43), 20 Noi. 1947: “… doar ei [preoţii] au fost însemnaţi cu semnul nepieritor ‘armonizându-i’ cu Cristos Preotul, şi că doar mâinile lor au fost consacrate, ‘pentru ca orice ele binecuvântează să fie binecuvântat, orice ele consacrează să devină sacru şi sfânt, în numele Domnului nostru Isus Cristos.’”11

Observaţi că papa Pius al XII-lea, vorbind despre cum preoţii au fost însemnaţi în hirotonire, face referire la această foarte importantă rugăciune care a fost anume desfiinţată de noul rit al lui Paul al VI-lea în 1968.

În ritul tradiţional la scurt timp după această rugăciune episcopul spune fiecărui candidat:

“Primeşte puterea de a oferi jertfă lui Dumnezeu şi de a celebra liturghia, atât pentru vii cât şi pentru morţi, în numele Domnului.”

Această rugăciune extraordinar de importantă a fost desfiinţată în noul rit.

În ritul tradiţional noii preoţi concelebrează apoi liturghia împreună cu episcopul. La sfârşit fiecare preot nou îngenunchează în faţa episcopului care pune ambele mâini pe capul fiecăruia şi spune:

Primeşte pe Duhul Sfânt. Cărora vei ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le vei ţine, vor fi ţinute.”

Această ceremonie şi rugăciune a fost desfiinţată.

În ritul tradiţional:

“… noii preoţi promit apoi ascultare episcopului lor care îi ‘îngreuiază’ să ţină minte că oferirea sfintei liturghii nu este fără riscuri şi că trebuie să înveţe de la preoţi sârguincioşi tot ceea ce este necesar înainte de a întreprinde o responsabilitate atât de temătoare.”

Această admonestare a fost desfiinţată.

La final, înainte de a încheia liturghia, episcopul face această binecuvântare:

“Binecuvântarea lui Dumnezeu Atotputernicul, a Tatălui, a Fiului, şi a Duhului Sfânt, să coboare asupra voastră, şi să vă binecuvânteze în Ordinul preoţesc, îngăduindu-vă să oferiţi jertfă împăciuitoare lui Dumnezeu Atotputernicul pentru păcatele omenirii.”

Această binecuvântare a fost desfiinţată.

Concluzie: Este în totalitate clar din aceste lucruri că nu este vreo intenţie de a hirotoni o adevărată preoţie pentru Jertfă (Sacrificiu) în noul rit. Fiecare referire obligatorie la adevărata preoţie pentru Jertfă a fost în mod intenţionat eliminată, la fel ca în ritul anglican – care tocmai pentru acest motiv a fost declarat invalid de papa Leon al XIII-lea.

Astfel, următoarele cuvinte declarate de papa Leon al XIII-lea se aplică exact la noul rit al lui Paul al VI-lea.

Papa Leon al XIII-lea, Apostolicae Curae, 13 Sep. 1896: “Din acest motiv în întregul ritual al hirotonirii nu doar că nu este vreo menţionare clară a Jertfei, a consacrării, a sacerdotiumului [preoţia pentru Jertfă], însă după cum am menţionat deja, fiecare urmă a acestor lucruri, care erau prezente în asemenea rugăciuni ale ritului catolic aşa cum nu îl respinseseră în totalitate, a fost în mod intenţionat scoasă şi eliminată. Caracterul nativ – sau spirit, cum este numit – al ritualului de hirotonire, în acest fel se manifestă clar.”12

Noul rit se potriveşte la fix cu această descriere. Poate cineva să nege acest adevăr? Nu. A face aceasta înseamnă să minți. Noul rit de hirotonire a eliminat anume preoţia pentru Jertfă. Intenţia pe care o manifestă este astfel contrară intenţiei Bisericii şi nu poate fi suficientă pentru validitate.

Papa Leon al XIII-lea, Apostolicae Curae, 13 Sep. 1896: “Căci, pentru a pune la o parte alte motive care arată aceasta ca fiind insuficientă pentru intenţia din ritul anglican, fie ca acest argument să fie de ajuns pentru toţi: din ele a fost scos intenţionat orice menţionare a demnităţii şi serviciului divin al preoţiei (îndatoririle preoţiei) în ritul catolic. Prin urmare, acea formă care omite ceea ce ar trebui în mod esenţial să semnifice nu poate fi considerată aptă sau suficientă pentru Sacrament.” 13

Michael Davies dovedeşte că noul rit este invalid

În cartea sa, The Order of Melchisedech, Michael Davies (un om care de fapt încerca să apere validitatea noului rit de hirotonire) este forţat să facă, în faţa dovezilor incontestabile, declaraţii după declaraţii care dovedesc faptul că noul rit de hirotonire trebuie considerat invalid la fel ca ritul anglican. Iată câteva:

Michael Davies, The Order of Melchisedech, p. 97: “Dacă noul rit catolic este considerat satisfăcător, atunci întregul caz formulat de Apostolicae Curae [a papei Leon al XIII-lea] este subminatDacă noul rit catolic, golit de orice rugăciune obligatorie care semnifică puterile esenţiale ale preoţiei, este valid, atunci nu pare să fie vreun motiv pentru care ritul anglican din 1662 să nu fie şi el valid, şi cu atât mai puţin poate fi vreo obiecţie posibilă la ritualul de hirotonire anglican Seria III din 1977.”

Michael Davies, The Order of Melchisedech, p. 99: Ca un comentariu final la noul ritual de hirotonire catolic, doresc să citez un pasaj din Apostolicae Curae şi să invit pe oricare dintre cititori să-mi demonstreze cum aceste cuvinte pe care papa Leon al XIII-lea le-a scris despre ritul lui Cranmer nu pot fi rostite pentru a se aplica la noul ritual de hirotonire catolic, cel puţin în ceea ce priveşte rugăciunile obligatorii.”

Michael Davies, The Order of Melchisedech, p. 109: diferenţele dintre ritul catolic din 1968 şi noul ritual de hirotonire anglican sunt atât de mici încât e greu de crezut că nu sunt intenţionate pentru acelaşi scopSe va putea vedea că fiecare formulă imperativă care ar putea fi interpretată ca acordând orice putere sacerdotală specifică nepermisă credincioşilor  în general a fost cu atenţie exclusă din noul rit.”

Michael Davies, The Order of Melchisedech, p. 94-95: Când schimbările [la noul rit de hirotonire] sunt privite ca un întreg pare imposibil de crezut că orice catolic sau oricine cu un minim de onestitate ar putea spune că asemănarea cu reforma lui Cranmer [reforma anglicană] nu este evidentă şi alarmantă. Este destul de evident că există forţe puternice înăuntrul Bisericii catolice şi diferitele denominaţii protestante, determinate să obţină cu orice preţ un ritual de hirotonire comun… Protestanţii secolului 16 au schimbat pontificalele tradiţionale pentru că nu acceptau doctrina catolică cu privire la preoţie. Arhiepiscopul Bugnini şi Consiliumul lui au schimbat pontificalele romane într-un mod care face să apară că sunt puţine sau zero diferenţe între credinţa catolică şi cea protestantă, astfel subminând Apostolicae Curae [a papei Leon al XIII-lea].”14

Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica, Partea III, Întrebarea 60, Articolul 8:  “… intenţia este esenţială pentru sacrament, după cum va fi explicat mai departe. De aceea, dacă el intenţionează prin asemenea adăugare sau eliminare să săvârşească un alt rit decât cel recunoscut de Biserică, se pare că sacramentul este invalid; deoarece se pare că el nu intenţionează să facă ceea ce face Biserica.”

Trebuie de asemenea menţionat că ereticul Cranmer când a creat invalidul rit anglican a desfiinţat subdiaconatul şi ordinele minore, înlocuindu-le cu o slujire în trei grade – episcopi, preoţi, şi diaconi. Aceasta e exact ce a făcut şi Paul al VI-lea când a schimbat riturile catolice.

Noul rit într-adevăr menţionează că, candidaţii pentru hirotonire trebuie elevaţi la “preoţie” – însă la fel face şi invalidul rit anglican.  Adevărul este că papa Leon al XIII-lea a explicat în Apostolicae Curae că dacă un rit de hirotonire implică excluderea puterii de a oferi jertfă (sacrificiu) împăciuitoare, aşa cum face noul rit, atunci este în mod inevitabil invalid, chiar dacă ar putea exprima sau menţiona cuvântul “preot”.

Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor a recunoscut că teologia catolică a preoţiei nu este clară în ritul apărut în 1968. 15

Realitatea este că noul rit al lui Paul al VI-lea este în totalitate un nou rit, care respinge ceea ce face Biserica, respingând ceea ce prin întemeierea lui Cristos aparţine naturii sacramentului [preoţia pentru Jertfă], deci este clar că intenţia necesară manifestată de acest rit este insuficientă şi chiar contrară şi distructivă sacramentului Preoţiei (papa Leon al XIII-lea). Aceste lucruri dovedesc că noul rit de hirotonire al lui Paul al VI-lea nu poate fi considerat valid, ci trebuie considerat invalid.

Concluzie: Aceasta înseamnă că orice păcate de moarte mărturisite la spovezi făcute la “preoţi” hirotoniţi în noul rit, trebuie mărturisite din nou la un preot hirotonit în mod valid (care a fost hirotonit în ritul tradiţional de hirotonire de către un episcop consacrat în ritul tradiţional de consacrare episcopală). Dacă nu se poate aminti care păcate au fost mărturisite la “preoţi” din noul rit şi care au fost iertate de un preot hirotonit în ritul tradiţional, atunci acea persoană catolică trebuie să facă o spovadă generală, menţionând toate păcatele de moarte (dacă au fost comise) care e posibil să fi fost mărturisite la un “preot” hirotonit în ritul lui Paul al VI-lea (noul rit).

Desigur, nicio persoană catolică nu se poate apropia în mod legitim de “preoţi” hirotoniţi în noul rit al lui Paul al VI-lea, nici pentru “împărtăşanie” nici pentru spovadă sau oricare alt sacrament ce necesită un preot valid. Dacă se face aceasta se comite un păcat grav deoarece aceştia nu sunt preoţi valizi.

După cum s-a menţionat deja, papa Inocenţiu al XI-lea, Decret al Sfântului Oficiu, 4 martie 1679,16  condamnă ideea că un catolic poate primi sacramente “probabile”. În alte cuvinte, chiar dacă cineva ar crede că noul rit de hirotonire este probabil valid (ceea ce e clar fals, căci s-a văzut că e clar invalid), tot este interzis, sub pericolul comiterii unui păcat grav, să se primească sacramente de la cei “hirotoniţi” în acel rit. Sacramentele pot fi primite doar când materia şi forma sunt cu siguranţă valide.

Aceste lucruri înseamnă şi că toate liturghiile indult celebrate de “preoţi” hirotoniţi în noul rit al lui Paul al VI-lea (creat în 1968) sunt invalide şi trebuie total evitate.

Societatea sf. Pius al X-lea (SSPX) are ocazional oameni care se alătură societăţii lor, care sunt “hirotoniţi” în noul rit de hirotonire, şi nu îi hirotonesc condiţional în fiecare caz – sau cel puţin nu recunosc public aceasta. “Liturghiile” oferite de asemenea “preoţi” ar fi astfel invalide.

Acei preoţi care au fost “hirotoniţi” în acest nou rit al lui Paul al VI-lea, care sunt deschişi faţă de adevăr, trebuie să fie rehirotoniţi de un episcop consacrat în mod valid în ritul tradiţional. Aceasta înseamnă inevitabil că Novus Ordo Missae (noua liturghie, creată de Paul al VI-lea), fără ca să mai considerăm propriile sale probleme care o fac invalidă, este desigur invalidă dacă este  celebrată de orice “preot” hirotonit în noul rit de hirotonire.

Răspuns la o obiecție despre acest subiect

Bună ziua fraților. Am citit informațiile despre invaliditatea noului rit de hirotonire, și am o întrebare. Pare ca și cum principala obiecție este că noul rit nu promovează caracterul sacrificial al preoției. Susțineți că noul rit îl înlătură din vechiul rit, așa cum face ritul anglican. Când am citit cuvintele noului rit, par să existe referiri la acest caracter sacrificial. Poftim două exemple:

…prin slujirea voastră se înfăptuieşte jertfa spirituală a credincioşilor, unită cu jertfa lui Cristos, care, la celebrarea sfintelor taine, se oferă pe altar în mod nesângeros prin mâinile voastre.

și:

După aceea, Episcopul ia pânza pe braţe şi unge cu sfânta crismă palmele fiecărui hirotonit îngenuncheat în faţa lui, spunând: Domnul Isus Cristos, pe care Tatăl l-a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere, să te păstreze pentru a sfinţi poporul creştin şi pentru a oferi jertfă lui Dumnezeu.

Deci, am neclarități. Se pare că noul rit recunoaște caracterul sacrificial al preoției. Dacă da, care e problema?

Mulțumesc pentru timpul acordat,

Debra.

MHFM: Ceea ce spuneți este greșit. Înainte de a explica de ce, trebuie spus că o analiză atentă a mesajului dvs. indică faptul că poate căutați moduri pentru a considera valid noul rit de hirotonire, în ciuda multitudinii de dovezi care dovedesc că este invalid. Dacă este așa, acesta este un semn rău și dezvăluie un atașament față de contra-Biserică.

Acestea fiind spuse, iată problemele argumentului dvs. În primul rând, rugăciunea pe care o citați este din ‘predica episcopului’, care este un model opțional în noul rit de hirotonire. Nu este o parte obligatorie a ritului. După cum Michael Davies scoate în evidență la pagina 86 a cărții sale The Order of Melchisedech.

Michael Davies, The Order of Melchisedech, p. 86, discutând despre pasajul de mai sus: “De asemenea, trebuie subliniat faptul că predica episcopului (de unde pasajul din ritul catolic a fost luat) este doar o opțiune, și că în introducerea la versiunea I.C.E.L. a noului rit se pune accent pe faptul că este doar un ‘model’ opțional, că ar trebui depus efort pentru a raporta ‘predica’ la orice citiri sunt folosite și că, spre deosebire de ritul tradițional, ‘în alegerea citirilor este prevăzută flexibilitate considerabilă.’”

Deoarece nici măcar nu face parte din ritul oficial, nu ajută cu nimic pentru a remedia defectele fatale, manifestate clar prin eliminarea sistematică a rugăciunilor catolice de la un capăt la celălalt al ritului.

Michael Davies, The Order of Melchisedech, p. 83: “După cum a arătat clar secţiunea anterioară, fiecare rugăciune din ritul tradiţional [de hirotonire] care menţiona în mod specific rolul esenţial al preotului ca om hirotonit pentru a oferi jertfă împăciuitoare pentru vii şi pentru morţi a fost eliminată [din noul rit al lui Paul al VI-lea]. În majoritatea cazurilor acestea au fost exact rugăciunile eliminate de reformatorii protestanţi, iar dacă nu exact la fel, sunt asemănări clare.”

Michael Davies, The Order of Melchisedech, p. xix: “…nu este nici măcar o singură rugăciune obligatorie în noul rit de hirotonire însuşi care să spună clar că esenţa preoţiei catolice este acordarea puterilor de a oferi Sacrificiul liturghiei şi de a dezlega oamenii de păcatele lor, şi că sacramentul oferă un caracter ce diferenţiază un preot de laic nu doar în grad ci şi în esenţă… Nu este vreun cuvânt în el care să fie incompatibil cu părerile protestante.

Nici al doilea pasaj pe care îl citați nu ajută noul rit de hirotonire, căci și anglicanii au vorbit despre o anumită formă de ‘jertfă’. După cum Michael Davies a subliniat cu privire la rugăciunea specifică pe care ați citat-o:

“Observați cu atenție că nu se face nicio referire la ‘jertfa liturghiei’ sau la ‘jertfă împăciuitoare’. Reformatorii anglicani au insistat că e datoria fiecărui creștin să ofere jertfă lui Dumnezeu – însă o jertfă de ‘slavă, laudă și mulțumire’”. (The Order of Melchisedech, p. 86.)

Vă rugăm observați: Anglicanii au insistat că este de datoria fiecărui creștin să ofere jertfă lui Dumnezeu, însă o jertfă de laudă și mulțumire.

Michael Davies, The Order of Melchisedech, p. 86: “Merită repetat un punct documentat de mai multe ori în Cranmer’s Godly Order, că protestanții mărturisesc o credință în jertfa euharistică – însă una în care jertfa este laudă, mulțumire și noi înșine.”

Prin urmare, o trimitere la “a oferi jertfă”, în noul rit, nu semnifică adevărata preoție pentru jertfă și nu arată că noul rit este valid, căci protestanții și anglicanii au insistat pe același lucru. Cruciale și esențiale în semnificarea adevăratei preoții pentru jertfă sunt referirile specifice la jertfa/sacrificiul liturghiei, la jertfă împăciuitoare pentru cei vii și pentru cei morți, etc., care toate au fost în mod intenționat eliminate din noul rit. Dacă noul rit nu ar fi manifestat o intenție contrară la această preoție, atunci ar fi păstrat, în loc să șteargă, referirile la adevărata preoție pentru jertfă, menționate anterior.

Trebuie amintit că noul rit de hirotonire afirmă că cei care candidează pentru hirotonire urmează să fie elevaţi la “preoţie”, însă la fel face şi invalidul rit anglican. Realitatea este că papa Leon al XIII-lea a explicat în Apostolicae Curae că dacă un rit de hirotonire implică excluderea puterii de a oferi jertfe împăciuitoare, aşa cum face noul rit, atunci este în mod inevitabil invalid, chiar dacă ar putea exprima sau menţiona cuvântul “preot”. De asemenea, trebuie notat faptul că papa Leon al XIII-lea a declarat în Apostolicae Curaeorice cuvinte din ritul anglican care sunt ambigue, nu pot fi luate în sensul catolic, căci trebuie luate în considerare împreună cu eliminările din rit a înțelesului catolic despre preoție.

Papa Leon al XIII-lea, Apostolicae Curae, 13 Sep. 1896: “… orice cuvinte din actualul rit de hirotonire anglican care folosesc ambiguitate, nu pot fi luate în același sens pe care îl au în ritul catolic. Căci din moment ce un nou rit a fost inițiat, în care, după cum am văzut, sacramentul Ordinelor este adulterat sau negat, și din care toată ideea de consacrare și sacrificiu a fost respinsă, formula ‘Primiți pe Duhul Sfânt’ nu mai deține binele, căci Duhul este dat sufletului odată cu harul sacramentului, și astfel cuvintele ‘oficiul sau lucrarea de preot sau episcop’ și cele asemănătoare nu mai dețin binele, ci rămân doar cuvinte fără realitatea pe care Cristos a instituit-o.”

Acestea se aplică cu exactitate la noul rit (ritul novus ordo), căci ceea ce papa Leon al XIII-lea spune aici despre ritul de hirotonire anglican a fost făcut noului rit. Așadar, dacă frazele ambigue din ritul anglican nu pot fi luate în sensul catolic, după cum spune papa Leon al XIII-lea, același lucru se aplică obligatoriu și noului rit. Iată din nou câteva dintre rugăciunile cheie, care semnifică adevărata preoție pentru jertfă, pe care noul rit le-a eliminat în mod protestant. Aceasta a manifestat clar ceea ce papa Leon al XIII-lea a numit defectuosul ‘caracter nativ și spirit’ al ritului – principala indicație de invaliditate.

“A lor să fie sarcina de a schimba cu binecuvântare nepătată, pentru binele poporului Tău, pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Fiului Tău. eliminată

“Binevoieşte Doamne să consacrezi şi să sfinţeşti aceste mâini prin această ungere, şi prin binecuvântarea noastră. Pentru ca orice ele binecuvântează să fie binecuvântat, şi orice ele consacrează să fie consacrat şi sfinţit în numele Domnului nostru Isus Cristos.” eliminată

“Primeşte puterea de a oferi jertfă lui Dumnezeu şi de a celebra liturghia, atât pentru vii cât şi pentru morţi, în numele Domnului. eliminată

“Primeşte pe Duhul Sfânt. Cărora vei ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le vei ţine, vor fi ţinute.”  – eliminată

“Binecuvântarea lui Dumnezeu Atotputernicul, a Tatălui, a Fiului, şi a Duhului Sfânt să coboare asupra voastră, şi să vă binecuvânteze în Ordinul preoţesc, îngăduindu-vă să oferiţi jertfă împăciuitoare lui Dumnezeu Atotputernicul pentru păcatele omenirii.” – eliminată

De ce elimină noul rit aceste rugăciuni cruciale care fac parte din ritul tradițional și care semnifică adevărata preoție catolică? Face aceasta tocmai pentru că intenția sa este contrară acestei adevărate preoții.

Michael Davies, The Order of Melchisedech, p. 54: “Dacă Cranmer ar fi continuat să folosească ritul catolic, chiar și cunoscuta sa credință eretică s-ar fi putut să nu fie suficientă pentru a invalida hirotonirile sale, însă prin introducerea unui rit intenționat să excludă esența preoției catolice el și-a făcut vădită și publică intenția de a face altceva decât face Biserica.”

Dr. Francis Clark, citat de Davies, The Order of Melchisedech, p. 35: “În bula Apostolicae Curae din 1896, pronunțând ordinele anglicane ca fiind invalide, papa Leon al XIII-lea a evidențiat următorul factor ca fiind vital; pe acesta depinde argumentul său principal. Este ‘caracterul nativ și spirit’ al ritului de hirotonire, conotația anti-sacerdotală și anti-sacrificială, care, el a declarat, noul rit l-a dobândit din circumstanțele originii sale și care a făcut formularea ritului incapabilă de a servi drept o formă sacramentală pentru hirotonire.

Se poate vedea: ‘caracterul nativ și spirit’ al noului rit este anti-sacerdotal, caracter care este manifestat prin ștergerea tuturor referirilor clare la natura preoției pentru jertfă. Aceasta înseamnă că noul rit de hirotonire este invalid datorită unui defect de intenție – un eșec de a face și de a semnifica ceea ce Biserica face și semnifică.

Papa Leon al XIII-lea, Apostolicae Curae, 13 Sep. 1896: “Pe de altă parte, dacă ritul este schimbat, cu intenţia evidentă de a introduce un alt rit care nu este aprobat de Biserică, şi de a respinge ceea ce face Biserica şi ceea ce prin întemeierea lui Cristos aparţine naturii sacramentului, atunci este clar nu doar că lipseşte intenţia necesară sacramentului, însă că intenţia este contrară şi distructivă sacramentului.”

Papa Leon al XIII-lea, Apostolicae Curae, 13 Sep. 1896: “Căci, pentru a pune la o parte alte motive care arată aceasta ca fiind insuficientă pentru intenţia din ritul anglican, fie ca acest argument să fie de ajuns pentru toţi: din ele a fost scos intenţionat orice menţionare a demnităţii şi serviciului divin al preoţiei (îndatoririle preoţiei) în ritul catolic. Prin urmare, acea formă care omite ceea ce ar trebui în mod esenţial să semnifice nu poate fi considerată aptă sau suficientă pentru sacrament.”

Papa Leon al XIII-lea, Apostolicae Curae, 13 Sep. 1896: “Fiind pe deplin conştienţi de conexiunea necesară între credinţă şi închinare, între ‘legea de credinţă şi legea de rugăciune’, sub pretextul unei întoarceri la forma primitivă, ei au corupt în multe feluri rânduiala liturgică pentru a se potrivi cu erorile reformatorilor. Din acest motiv în întregul ritual al hirotonirii nu doar că nu este vreo menţionare clară a Jertfei, a consacrării, a sacerdotiumului [preoţia pentru Jertfă], însă după cum am menţionat deja, fiecare urmă a acestor lucruri, care erau prezente în asemenea rugăciuni ale ritului catolic aşa cum nu îl respinseseră în totalitate, a fost în mod intenţionat scoasă şi eliminată. Caracterul nativ – sau spirit, cum este numit – al ritualului de hirotonire, în acest fel se manifestă clar. De aceea, dacă fiind viciat în originea sa a fost întru totul insuficient pentru a acorda sacramentul Preoţiei, era imposibil ca în decursul timpului să poată deveni suficient, căci nu a fost făcută vreo schimbare.”

De asemenea, trebuie notat că Michael Davies, care a documentat dovezi covârșitoare ce arată că noul rit este invalid, a ținut de fapt părerea că este valid. Însă, a ținut părerea că este valid doar pentru că s-a bazat pe ‘autoritatea’ lui Paul al VI-lea, nu pentru că s-ar găsi dovezi de validitate în ritul însuși. Davies a concluzionat că noul rit de hirotonire (și noua liturghie) trebuie să fie valide căci altfel Paul al VI-lea nu ar fi un papă adevărat. Orbit de rea voință, Davies s-a încăpățânat să-l accepte pe Paul al VI-lea ca papă valid, când de fapt acesta a fost un antipapă. Vă puteți imagina să pui toate speranțele pentru “preoția” ta pe Giovanni Montini?

[A se vedea fișierul despre Paul al VI-lea]

Prin urmare, Davies și-a agățat întreaga concluzie pentru validitate pe autoritatea apostatului antipapa Paul al VI-lea, care – pentru a enumera doar câteva – a purtat public în mod repetat efodul arhiereului iudaic, a aprobat și promulgat ereziile din Conciliul Vatican II, a învățat că protestanții fac parte din Biserica lui Cristos, că Biserica Catolică stimează religii păgâne, ș.a.m.d. E absolut clar că noul rit este invalid. Noul rit fost conceput ca parte a unei agende “ecumenice” antitradiționale, și a eviscerat ritul primit de la Tradiție, într-un mod care oglindește ceea ce au făcut protestanții în reforma lor. Când aceasta se întâmplă, rezultatul va fi inevitabil invaliditatea. Pe lângă aceasta, cei care vizionează filmul nostru recent despre Apocalipsă vor vedea că invaliditatea noului rit a fost de fapt indicată și în profețiile apocaliptice.

Tradus din cartea “Adevărul despre ce s-a întâmplat de fapt cu Biserica Catolică după Vatican II [The Truth about What Really Happened to the Catholic Church after Vatican II].

Înapoi la secțiunea principală despre ce s-a întâmplat de fapt cu Biserica Catolică

___________________________

Note de final pentru Secţiunea 10:

1  Michael Davies, The Order of Melchisedech [Rânduiala lui Melchisedec], ediţie în engleză, Harrison, NY: Roman Catholic Books, 1993, p. 83.
2  Denzinger, The Sources of Catholic Dogma [Magisteriul Bisericii], B. Herder Book. Co. , ediţia a treisprezecea, în engleză, 1957, nr. 2301.
3  The Oratory Catechism [Catehismul Oratoriului], publicat de The Oratory of Divine Truth, 2000, p. 340; de asemenea The Rites of the Catholic Church [Riturile Bisericii Catolice], ediţie în engleză, The Liturgical Press, vol. 2, 1991, p. 44-45.
4  The Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII [Enciclicele Papei Leon al XIII-lea], ediţie în engleză, Rockford, IL: Tan Books, 1995, p. 405; Denzinger 1966.
5  The Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII, ediţie în engleză, p. 404.
6  The Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII, ediţie în engleză, p. 401.
7  The Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII, ediţie în engleză, p. 402.
8  The Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII, ediţie în engleză, p. 402-403.
9  Michael Davies, The Order of Melchisedech, ediţie în engleză, Harrison, NY: Roman Catholic Books, 1993, p. 83.
10  Michael Davies, The Order of Melchisedech, ediţie în engleză, p. xix.
11  The Papal Encyclicals [Enciclicele Papale], de Claudia Carlen, ediţie în engleză, Raleigh: The Pierian Press, 1990, vol. 4 (1939-1958), p. 127.
12  The Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII, ediţie în engleză, p. 402-403.
13  The Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII, ediţie în engleză, p. 401.
14  Michael Davies, The Order of Melchisedech, ediţie în engleză, p. 94-95.
15  Michael Davies, The Order of Melchisedech, ediţie în engleză, p. xxii.
16  Denzinger 1151, ediţie în engleză.