Marea Schismă Occidentală (1378-1417) şi ceea ce ne învaţă despre apostazia de după conciliul Vatican II

 

Alegerea papei Martin 1415

– Confuzie masivă, antipapi multipli, antipapi în Roma, un antipapă acceptat de toţi cardinalii; Marea schismă occidentală dovedeşte că o linie de antipapi în centrul crizei de după Vatican II este absolut posibilă –

Împărţirea Marii Schisme Occidentale

Papii                    Linia Avignon (antipapi)                    Linia Pisa (antipapi)

Urban VI (1378-1389)

Bonifaciu IX (1389-1404)

Inocenţiu VII (1404-1406)

Grigore XII (1406-1415)

Cel mai puţin sprijinit papă din istorie, cel mai neacceptat dintre cei trei pretendenţi, respins de aproape întreaga creştinătate

Clement VII (1378-1394) acceptat de toţi cardinalii încă în viaţă care l-au ales pe Urban VI

Benedict XIII (1394-1417) acceptat de sf. Vincenţiu Ferrer pentru o perioadă de timp

*linia favorizată de majoritatea teologilor din acea vreme; aleasă de cardinali din ambele tabere*Alexandru V (ales de cardinali la Pisa) 1409-1410

Ioan XXIII (1410-1415) a domnit în Roma şi a avut cel mai larg sprijin dintre cei trei pretendenţi

  S-a rezolvat cu alegerea papei Martin V, 1417, la Conciliul din Constance  

Cum s-a întâmplat totul

Conclavul din Vatican (1378) după moartea papei Grigore al XI-lea a fost primul de la 1303 care să aibă loc în Roma.  Papii au avut reşedinţa în Avignon de aproximativ 70 de ani, din cauza turbulenţelor politice.  Conclavul a avut loc pe fondul unor rumori fără precedent.1   Întrucât papii locuiseră în Franţa în ultimii 70 de ani, mulţimea romană din jurul conclavului era destul de indisciplinată şi vocifera ca să fie ales de către cardinali un roman, sau cel puţin un italian.  La un moment dat, când s-a crezut că a fost ales un francez în loc de un italian, mulţimea a luat cu asalt palatul:

“Într-o furie mulţimea a început să arunce cu pietre în ferestrele palatului şi să atace uşile cu târnăcoape şi topoare. Nu a fost nicio forţă de apărare eficace; mulţimea a năvălit înăuntru.”2

În cele din urmă un italian, papa Urban al VI-lea, a fost ales de 16 cardinali.  Noul papă i-a întrebat pe cardinali dacă l-au ales în mod liber şi canonic; ei au răspuns că da.  La scurt timp după alegere, cei 16 care l-au ales pe Urban al VI-lea au scris celor şase cardinali care se încăpăţânaseră să rămână la Avignon:

“Am acordat voturile noastre lui Bartolomeo, arhiepiscopul de Bari [Urban al VI-lea], care iese în evidenţă pentru meritele sale şi ale cărui multiple virtuţi îl fac un exemplu strălucitor; în deplin acord l-am elevat la vârful excelenţei apostolice şi am anunţat alegerea noastră multitudinii creştinilor.”3

CARDINALII ÎL RESPING PE PAPA URBAN VI SUB PRETEXTUL MULŢIMII ROMANE

La scurt timp după alegere însă, papa Urban al VI-lea a început să-i înstrăineze pe cardinali.

Cardinalii francezi, care au format majoritatea în colegiul sacru, au fost nemulţumiţi de oraş şi au dorit să se întoarcă la Avignon, unde nu erau bazilici dărăpănate şi palate ruinate, nu erau mulţimi romane tumultoase şi febre romane ucigătoare; pe scurt, unde viaţa era mai confortabilă. Urban al VI-lea a refuzat să plece din Roma, iar hotărârea sa aspră, anunţată lor foarte clar, de a reforma curtea papală şi de a pune capăt vieţii luxoase, i-a ofensat pe cardinali foarte tare.”4

Unul câte unul, cardinalii au mers la Anagni în Franţa pentru vacanţă. “Noul papă, suspectând nimic, le-a dat permisiunea de a merge acolo pentru vară. La mijlocul lui iulie… au căzut de acord între ei că alegerea din aprilie fusese invalidă datorită conflictului cauzat de mulţimea din jur, şi că, folosind aceasta ca motiv, îşi vor retrage susţinerea faţă de Urban.”5

După ce s-a răspândit vestea că s-a decis de către cardinali să îl respingă pe Urban al VI-lea, canonistul Baldus, considerat cel mai faimos jurist din acea vreme, a publicat un tratat în care critica decizia lor.  În tratat, el a declarat:

“…nu au existat motive pe baza cărora cardinalii să poată respinge un papă după ce l-au ales, şi niciunul pe baza căruia Biserica în ansamblul ei să îl poată detrona, cu excepţia ereziei deschise şi persistente.”6

În ciuda impreciziei din această declaraţie a lui Baldus – căci un papă adevărat nu poate fi vreodată detronat; un eretic se detronează singur – putem clar vedea în cuvintele sale adevărul recunoscut în mod obişnuit, că un pretendent la papalitate care este eretic deschis şi persistent poate fi respins ca non-papă, deoarece el nu mai face parte din Biserică.

TOŢI CARDINALII VII ÎL RESPING PE URBAN VI ŞI ACCEPTĂ UN ANTIPAPĂ

Pe 20 iulie 1378, 15 dintre cei 16 cardinali care l-au ales pe papa Urban al VI-lea s-au retras din supunerea faţă de el invocând motivul că mulţimea romană indisciplinată a făcut alegerea necanonică.  Singurul cardinal care nu l-a respins pe papa Urban al VI-lea a fost cardinalul Tebaldeschi, însă a murit la scurt timp după aceea, pe 7 septembrie – lăsând a situaţie în care niciunul din cardinalii Bisericii catolice nu îl acceptau pe adevăratul papă, Urban al VI-lea. Toţi cardinalii care încă trăiau, considerau acum alegerea sa ca fiind invalidă.7

După ce l-au respins pe Urban al VI-lea, pe 20 septembrie 1378 cardinalii l-au ales pe Clement al VII-lea ca “papă”, iar acesta şi-a aşezat “papalitatea” sa rivală la Avignon.  Marea schismă din occident începuse.

“Cardinalii rebeli au scris apoi curţilor europene explicând acţiunea lor. Carol al V-lea al Franţei şi întreaga naţiune franceză l-au acceptat imediat pe Clement al VII-lea, şi la fel au făcut şi Flandra, Spania şi Scoţia. Imperiul Angliei, cu naţiunile nordice şi estice şi majoritatea republicilor italiene, au aderat la Urban al VI-lea.”8

Chiar dacă validitatea alegerii lui Urban al VI-lea era verificabilă, se poate vedea de ce mulţi au fost convinşi de argumentul că mulţimea romană influenţase nelegitim alegerea, prin urmare făcând-o necanonică.  În plus, se poate vedea cum poziţia antipapei Clement al VII-lea a fost consolidată considerabil şi impunător în ochii multora prin faptul că 15 din cei 16 cardinali care îl aleseseră pe Urban al VI-lea au ajuns să respingă alegerea sa ca invalidă.  Situaţia care a rezultat din acceptarea antipapei Clement al VII-lea de către cardinali a fost un coşmar încă de la început – un coşmar care ne arată cât de rele şi confuze lucruri Dumnezeu va permite uneori să aibă loc, fără a încălca promisiunile esenţiale pe care le-a făcut Bisericii Sale:

“Schisma era acum un fapt împlinit, iar timp de patruzeci de ani creştinătatea a fost tratată cu spectacolul melancoliei a doi sau chiar trei papi rivali ce pretindeau supunerea ei. A fost cea mai periculoasă criză prin care a trecut Biserica vreodată. Ambii papi au declarat o cruciadă unul împotriva celuilalt. Fiecare dintre papi a pretins dreptul de a crea cardinali şi de a confirma arhiepiscopi, episcopi, şi egumeni, astfel că erau două colegii ale cardinalilor iar în multe locuri doi pretendenţi pentru poziţiile înalte din Biserică. Fiecare papă încerca să colecteze toate veniturile bisericeşti, şi fiecare l-a excomunicat pe celălalt laolaltă cu toţi susţinătorii oponentului.”9

Spectacolul a continuat în timp ce papi şi antipapi deopotrivă mureau, doar pentru a fi succedaţi de mai mulţi.  Papa Urban al VI-lea a murit în 1389, şi a fost succedat de papa Bonifaciu al IX-lea care a domnit din 1389 până în 1404.  După ce Bonifaciu al IX-lea a fost ales, a fost prompt excomunicat de antipapa Clement al VII-lea, iar Bonifaciu a răspuns în aceeaşi măsură, excomunicându-l la rândul său.

În timpul domniei sale, papa Bonifaciu al IX-lea “a fost în imposibilitate de a-şi mări sfera de influenţă în Europa. De fapt, Sicilia şi Genoa s-au depărtat de el. Pentru a preveni răspândirea sprijinului faţă de Clement în Germania a revărsat favoruri pe regele german Wenceslas…”10

CARDINALII  DIN  AMBELE  TABERE, ÎNAINTE  DE  A  PARTICIPA  LA  NOI  ALEGERI, DEPUN  JURĂMÂNT  SĂ  LUCREZE  PENTRU  A  PUNE CAPĂT  SCHISMEI, CEEA  CE DEMONSTREAZĂ  CÂT  DE  REA  DEVENISE  SITUAŢIA

Între timp, la Avignon, antipapa Clement al VII-lea murise în 1394.  Înainte de a-l alege pe succesorul antipapei Clement al VII-lea, toţi cei 21 de cardinali “au jurat să lucreze pentru eliminarea schismei, fiecare afirmând, dacă va fi ales, să abdice dacă şi când majoritatea va judeca aşa ceva ca fiind potrivit.”11   Păstraţi acest lucru în minte, căci va deveni relevant atunci când vom vedea de ce un al treilea pretendent la papalitate a apărut.

Cardinalii de la Avignon l-au ales apoi pe Pedro de Luna, (antipapa) Benedict al XIII-lea, ca succesor al antipapei Clement al VII-lea.  Benedict al XIII-lea a domnit ca pretendent Avignon pentru restul schismei.  O perioadă de timp, Benedict al XIII-lea a fost susţinut chiar de dominicanul lucrător de miracole, sf. Vincenţiu Ferrer.  Sf. Vincenţiu de fapt a servit ca duhovnic al său pentru ceva vreme,12 crezând că linia Avignon este cea validă (până ceva mai târziu în schismă).  În mod evident, sf. Vincenţiu fusese convins că alegerea papei Urban al VI-lea fusese invalidă din cauza mulţimii romane indisciplinate, pe lângă acceptare formidabilă a liniei Avignon de către 15 din cei 16 cardinali care participaseră în alegerea papei Urban al VI-lea.

Ca şi cardinal, antipapa Benedict al XIII-lea luase parte iniţial în alegerea papei Urban al VI-lea ca papă, iar apoi l-a abandonat pe Urban şi a ajutat la alegerea lui Clement (fiind, desigur, convins că alegerea lui Urban era invalidă). Fiind cardinal sub antipapa Clement al VII-lea, Benedict al XIII-lea “a mers în Peninsula Iberică timp de unsprezece ani ca nunţiu, iar prin diplomaţia sa a înclinat Aragon, Castilia, Navarra şi Portugalia sub supunerea faţă de el [antipapa Clement al VII-lea].”13

După ce a jurat să urmeze calea abdicării pentru a pune capăt schismei dacă majoritatea cardinalilor sunt de acord, antipapa Benedict al XIII-lea şi-a înstrăinat mulţi dintre cardinali când şi-a încălcat promisiunea şi a arătat că nu doreşte să ia în considerare abdicarea, deşi majoritatea cardinalilor săi voiau aceasta. Rivalul său, papa Bonifaciu al IX-lea, nici el nu era dispus să abdice.

În 1404, Papa Bonifaciu al IX-lea (succesorul lui Urban al VI-lea) a murit, iar papa Inocenţiu al VII-lea a fost ales ca succesor al său de către cei opt cardinali disponibili.  Însă, papa Inocenţiu al VII-lea nu a trăit mult; a murit doi ani mai târziu, în 1406.  În timpul scurtei sale domnii, Inocenţiu al VII-lea a rămas opus ideii de a se întâlni cu pretendentul din Avignon, Benedict al XIII-lea, în ciuda faptului că jurase înainte de alegerea sa să facă orice îi stă în putere pentru a pune capăt schismei, inclusiv abdicarea dacă este necesar.

În timp ce schisma persista, membri din ambele tabere deveneau din ce în ce mai frustraţi din cauza lipsei de voinţă a ambilor pretendenţi de a lua măsuri eficiente pentru a pune capăt schismei.

Din fiecare parte se auzeau voci care cereau ca uniunea să fie restaurată. Universitatea din Paris, sau mai bine zis, cei mai proeminenţi doi profesori ai Universităţii, John Gerson şi Peter d’Ailly, au propus să fie convocat un Conciliu general pentru a decide între pretendenţii rivali.”14

În conformitate cu sentimentul larg răspândit de a lua măsuri eficiente pentru a pune capăt schismei, un alt jurământ a fost depus înainte de alegerea succesorului papei Inocenţiu.

“…fiecare dintre cei paisprezece cardinali de la conclavul de după moartea lui [papa] Inocenţiu al VII-lea a jurat că, dacă va fi ales, va abdica în cazul în care antipapa Benedict al XIII-lea face la fel sau în cazul în care acesta va muri; s-a jurat de asemenea că va crea noi cardinali numai pentru a menţine paritatea de numere cu linia cardinalilor Avignon, şi că în termen de trei luni va intra în negocieri despre un loc de întâlnire cu rivalul.”15

Faptul că toţi cardinalii care se pregăteau să aleagă un papă adevărat au depus un asemenea jurământ – care includea negocierile cu un antipapă – arată cât de oribilă era situaţia în timpul schismei şi cât de multă susţinere antipapa avea în creştinătate.

Pe 30 noiembrie 1406, papa Grigore al XII-lea a fost ales de conclav.  Erau din nou speranţe că schisma va lua sfârşit, prin negocierile papei Grigore al XII-lea cu antipapa Benedict al XIII-lea. Cei doi au convenit până şi asupra unui loc de întâlnire, însă papa Grigore al XII-lea a şovăit; (pe bună dreptate) se temea că intenţiile antipapei Benedict al XIII-lea nu sunt sincere. Papa Grigore al XII-lea a fost de asemenea  influenţat de rude apropiate să nu ia calea abdicării, fiindu-i prezentată o imagine negativă despre ceea ce s-ar putea întâmpla dacă abdică.

CARDINALI  DIN AMBELE  TABERE  SE  SATURĂ, MERG  LA  PISA  SĂ  ALEAGĂ  UN  NOU “PAPĂ” ÎNTR-O  IMPRESIONANTĂ  CEREMONIE  CU  CARDINALI  DIN  AMBELE  TABERE

În timp ce negocierile [dintre papa Grigore al XII-lea şi antipapa Benedict al XIII-lea] se târau mai departe, cardinalii lui Grigore au devenit din ce în ce mai neliniştiţi. O rupere deschisă a devenit inevitabilă când Grigore, suspicios despre loialitatea lor, şi-a rupt promisiunea de dinainte de alegere iar pe 4 mai a anunţat crearea a patru noi cardinali…  Acum, toţi în afară de trei din colegiul său original l-au părăsit şi au fugit în Pisa…”16

Celor 14 cardinali care au părăsit supunerea faţă de papa Grigore al XII-lea şi au fugit în Pisa, li s-au alăturat 10 cardinali care au părăsit supunerea faţă de antipapa Benedict al XIII-lea. Cardinalii din ambele tabere au aranjat un conciliu, şi erau hotărâţi să pună capăt schismei, prin intermediul unei alegeri comune la Pisa.

“În ochii lumiii Conciliul din Pisa era într-adevăr o adunare strălucitoare, la care au participat 24 de cardinali (14 care înainte aderau la papa Grigore al XII-lea, 10 la De Luna [Benedict al XIII-lea])… 4 patriarhi, 80 de episcopi, 89 de abaţi, 41 de egumeni, şefii a 4 ordine religioase, şi reprezentanţi a practic fiecărei universităţi, cap încoronat, şi casă nobilă din Europa catolică.”17

Cardinalul arhiepiscop al Milanului a dat discursul de deschidere la Pisa.  I-a condamnat pe ambii pretendenţi, Grigore al XII-lea şi (antipapa) Benedict al XIII-lea, şi i-a chemat în mod oficial să apară la conciliu.  Deoarece aceştia nu au apărut, au fost declaraţi necooperanţi.

Trebuie subliniat faptul că, la acest moment din schismă (1409), oamenii erau atât de exasperaţi de dezbinarea care persista şi de promisiunile încălcate ale celor doi pretendenţi, încât adunarea de la Pisa era acceptată şi susţinută pe scară largă. A fost făcută cu atât mai impresionantă şi atrăgătoare de faptul că, din cei 24 de cardinali, o parte substanţială era formată din cardinali care făcuseră parte din ambele tabere [Grigore al XII-lea şi antipapa Benedict al XIII-lea]. Acest lucru i-a dat aspectul unei acţiuni unite a cardinalilor Bisericii. Pe 29 iunie 1409, cei 24 de cardinali au ales în unanimitate pe Alexandru al V-lea. Acum erau trei pretendenţi la papalitate în acelaşi timp.

Pr. John Laux, Church History, p. 405: “Acum erau trei papi, şi trei colegii de cardinali, în unele dieceze erau trei episcopi rivali, iar în unele ordine religioase erau trei superiori rivali.”18

AL  TREILEA  PRETENDENT, ANTIPAPA  DIN  PISA, AVEA  CEL  MAI  LARG  SPRIJIN ŞI  ERA  ACCEPTAT  DE  MAJORITATEA  TEOLOGILOR  DEOARECE  PĂREA  CĂ  ESTE ALEGEREA  COMUNĂ  A  CARDINALILOR  DIN  AMBELE  TABERE

Noul antipapă ales în Pisa, Alexandru al V-lea, avea cel mai larg sprijin al creştinătăţii, dintre toţi cei trei pretendenţi.  Adevăratul papă, Grigore al XII-lea, avea cel mai puţin sprijin.

Încă de la început, Alexandru al V-lea “avea sprijinul Angliei, majorităţii Franţei, Ţărilor de Jos, Boemia… Polonia… Milano al său, Veneţia, şi Florenţa. De Luna [antipapa Benedict al XIII-lea] avea sprijinul din Aragon al său, Castilia, părţi ale sudului Franţei, şi Scoţia… Grigore al XII-lea era cel mai slab dintre cei trei, păstrând doar loialitatea din Napoli, vestul Germaniei, câteva oraşe italiene din nord, şi a fidelului Carlo Malatesta din Rimini…  Marea schismă occidentală devenise un triunghi de loialităţi distorsionate, cu adevăratul papă cel mai slab dintre cei trei… Biserica catolică părea să sufere soarta de care protestantismul viitor avea să fie cuprins: subdiviziuni irepresibile repetate… Cel mai rău dintre toate, nu părea posibilă vreo scăpare din acest dezastru.”19

Majoritatea învăţaţilor teologi şi canonişti ai vremii favorizau linia de antipapi din Pisa. “Pe parcursul toamnei din 1408 şi iernii din 1409, dezbaterile furioase dintre teologi şi canonişti au continuat.  Majoritatea dintre ei, în diferite grade de disperare, favorizau acum conciliul indiferent de cine ar fi adevăratul papă sau cum avea să fie autorizat.”20

NICIUN ALT PAPĂ ADEVĂRAT DIN ISTORIE NU A AVUT ATÂT DE PUŢIN SPRIJIN CUM A AVUT PAPA GRIGORE XII APROAPE DE SFÂRŞITUL MARII SCHISME OCCIDENTALE

În 1411, proaspătul ales sfânt împărat roman Sigismund a urmat sentimentul general şi l-a abandonat pe adevăratul papă, Grigore al XII-lea.

“Sigismund a vrut aprobare electorală unanimă, şi având în vedere abandonarea pe scară largă faţă de Grigore al XII-lea a multora care înainte erau supuşi lui (în special în Italia şi Anglia) propria încredere a lui Sigismund în legitimitatea lui Grigore a fost poate sincer zdruncinată.   Niciun alt papă adevărat din istoria Bisericii nu a avut atât de puţin sprijin cum a avut Grigore al XII-lea după Conciliul din Pisa.”21

Proaspătul ales antipapă din Pisa, Alexandru al V-lea, nu a trăit mult. A murit după mai puţin de un an de la alegerea sa, în luna mai 1410. Ca succesor al său, cardinalii din Pisa l-au ales în mod unanim pe Baldassare Cossa ca Ioan al XXIII-lea, pe 17 mai 1410. La fel ca predecesorul său antipapa Alexandru al V-lea, Ioan al XXIII-lea deţinea cel mai larg sprijin dintre cei trei pretendenţi.

Deşi tot existau trei pretendenţi la papalitate, Ioan [al XXIII-lea] deţinea cel mai larg sprijin, cu Franţa, Anglia, şi mai multe state italiene şi germane acceptându-l.  Cu ajutorul lui Ludovic de Anjou… s-a stabilit în Roma.”22

După cum putem vedea, antipapa Ioan al XXIII-lea a domnit în Roma. Ioan al XXIII-lea (1410-1415) avea să fie ultimul antipapă care să domnească din Roma, până la apostazia de după Vatican II, care a început cu un om care de asemenea şi-a luat numele de Ioan al XXIII-lea (Angelo Roncalli, 1958-1963).

În timpul celui de-al patrulea an al domniei sale ca antipapă, antipapa Ioan al XXIII-lea a convocat Conciliul din Constance în 1414, la insistenţele împăratului Sigismund.  Este foarte interesant de notat faptul că recentul Ioan al XXIII-lea de asemenea a convocat Vatican II în al patrulea an al domniei sale, 1962.  Şi la fel ca Vatican II, Conciliul din Constance a început ca un conciliu fals, fiind convocat de un antipapă.

La acest punct din schismă, împăratul Sigismund era determinat să unească creştinătatea lucrând să se ajungă la abdicarea tuturor celor trei pretendenţi. Când antipapa Ioan al XXIII-lea a realizat că nu va fi acceptat la Conciliul din Constance ca papă adevărat, a fugit. “În acea seară Cossa a fugit din Constance, călare pe un cal de culoare închisă (în contrast cu cei nouă cai albi din spate cu care intrase în oraş în octombrie), ghemuit într-o mantie mare gri, înfăşurată în jurul său pentru a-i ascunde majoritate feţei şi corpului…”23

Antipapa Ioan al XXIII-lea a fost apoi condamnat în mod oficial de conciliu şi detronat. Împăratul a trimis un ordin pentru a fi arestat; a fost reţinut şi aruncat în închisoare. În închisoare, antipapa Ioan al XXIII-lea “în lacrimi, a predat sigiliul său papal şi inelul pescarului, reprezentanţilor conciliului”.  Fără semn de protest, a acceptat verdictul dat împotriva sa.24

Când Conciliul din Constance (socotit în parte sau în întregime al şaisprezecelea conciliu general 1414-1417)… l-a detronat pe Ioan, a intrat în negocieri cu Grigore, care s-a arătat dispus să abdice, cu condiţia ca să îi fie permis în mod oficial să convoace prelaţii şi demnitarii adunaţi, din nou, ca şi conciliu general; ca papă nu putea recunoaşte unul convocat de Ioan. Această procedură a fost acceptată, iar la a paisprezecea sesiune solemnă, pe 4 iulie 1415, cardinalul său Ioan Dominici a dat citire bulii care convoca conciliul, după care Carlo Malatesta [papa Grigore al XII-lea] şi-a anunţat demisia. Cele două colegii de cardinali s-au unit, actele lui Grigore în pontificatul său au fost ratificate…”25

Aşadar, după ce antipapa Ioan al XXIII-lea a fost detronat, papa Grigore al XII-lea a fost de acord să convoace Conciliul din Constance (pentru a-i conferi legitimitate papală, pe care antipapa Ioan al XXIII-lea nu o putea acorda) şi apoi a demisionat în speranţa ca astfel schisma să se sfârşească.

Între timp, antipapa Benedict al XIII-lea (pretendentul din Avignon) a fost abordat de împăratul Sigismund, care i-a cerut să demisioneze.  Antipapa Benedict al XIII-lea a refuzat cu încăpăţânare până la sfârşit, însă sentimentul general devenise acum atât de mult împotriva sa, încât susţinerea faţă de el se diminuase foarte mult.

“Sigismund, care făcuse totul în puterea sa pentru a-l determina pe Benedict al XIII-lea, din linia Avignon, să abdice, a reuşit să-i detaşeze pe spanioli de lângă acesta. În consecinţă, pe 16 iulie 1417, conciliul a declarat detronarea lui Benedict al XIII-lea.”26

Întrucât ambii antipapi au fost detronaţi, iar adevăratul papă a demisionat, Conciliul din Constance l-a ales pe papa Martin al V-lea pe 11 noiembrie 1417, punând capăt în mod oficial marii schisme occidentale.  (Linia de antipapi din Avignon a continuat după moartea antipapei Benedict al XIII-lea prin alegerea antipapei Clement al VIII-lea ca succesor al său de către cei patru cardinali rămaşi ai lui. Aceşti cardinali au considerat apoi că alegerea antipapei Clement al VIII-lea este invalidă şi l-au ales pe antipapa Benedict al XIV-lea; însă în momentul detronării antipapei Benedict al XIII-lea de către Conciliul din Constance, linia Avignon pierduse atât de mult din sprijin încât aceşti ultimi doi succesori ai antipapei Benedict al XIII-lea sunt nesemnificativi şi merită doar o notă de subsol.)

CONCLUZIE: CE NE ÎNVAŢĂ MAREA SCHISMĂ OCCIDENTALĂ, PENTRU VREMURILE ÎN CARE TRĂIM

În acest articol am analizat unul dintre cele mai importante capitole din istoria Bisericii. În cadrul acestui proces s-au văzut o serie de lucruri foarte importante – lucruri foarte relevante pentru situaţia noastră actuală.

• Am văzut că antipapi pot exista.

• Am văzut că antipapi pot domni din Roma.

• Am văzut că toţi cardinalii care erau încă în viaţă, la scurt timp după alegerea papei Urban al VI-lea l-au repudiat (pe adevăratul papă) şi au acceptat pe antipapa Clement al VII-lea. Aceasta ilustrează că nu este incompatibil în vreun fel cu indefectibilitatea (i.e., promisiunile lui Cristos de a fi alături de Biserica Sa şi de papalitate până la sfârşitul timpurilor) ca toţi cardinalii să accepte un antipapă.

• Am văzut că majoritatea teologilor din acea vreme favorizau a treia linie, linia de antipapi din Pisa.  Această linie de antipapi trebuie să fi fost o opţiune tentantă pentru mulţi deoarece era susţinută de cardinali din ambele tabere.  Aceasta ne arată cât de confuze lucruri Dumnezeu va permite uneori să aibă loc, fără a încălca promisiunile esenţiale pe care le-a făcut Bisericii Sale. Pe lângă aceasta, sprijinirea liniei din Pisa de către majoritatea teologilor, demonstrează clar că părerea teologilor despre o anumită chestiune (e.g., mântuirea), indiferent cât de învăţaţi ar fi, nu este obligatorie, contrar la ceea ce mulţi susţin astăzi.

• De asemenea, am văzut că principiul că un eretic deschis nu poate fi considerat ca papă este antic, şi a fost exprimat de canonistul principal din acea vreme, Baldus.

• Am văzut că situaţia era atât de rea şi de disperată în timpul marii schisme occidentale încât oamenii nu vedeau vreo cale de ieşire din acest dezastru – un dezastru în care, la un moment dat, oamenilor le era dat să aleagă între trei episcopi rivali, trei lideri religioşi rivali, şi trei pretendenţi rivali la papalitate care se excomunicau unul pe celălalt.

Învăţând aceasta, ne poate ajuta să vedem clar ceea ce am dovedit pe criterii doctrinare, şi anume, că odată cu Vatican II există o linie de antipapi care a impus lumii o nouă, falsă religie, care a redus adevărata Biserică catolică la o rămăşiţă (în împlinirea profeţiilor catolice şi biblice despre înşelăciunea marii apostazii din zilele de pe urmă) şi că acest lucru nu este o ABSURDITATE PATENTĂ aşa cum unii în mod greşit au spus.

Dimpotrivă, dacă Dumnezeu a permis dezastrul menţionat anterior să aibă loc în timpul marii schisme occidentale (care ar fi putut fi, în cel mai rău caz, doar un preludiu la marea apostazie), cu antipapi multipli care domnesc în acelaşi timp iar adevăratul papă cel mai slab dintre cei trei, ce fel de dezastru şi înşelăciune ar permite El cu antipapi (fără a încălca în vreun fel promisiunile esenţiale făcute Bisericii Sale) în timpul necazului spiritual final, care va fi cel mai înşelător dintre toate?  Este o ABSURDITATE PATENTĂ, şi direct dezminţită de învăţătura catolică şi de istoria Bisericii, să spui că nu poate exista o linie de antipapi care a creat o sectă contrafăcută în opoziţie cu adevărata Biserică. În plus, este mai mult decât scandalos să spui că o asemenea situaţie este “patent absurdă” după ce ai văzut faptele incontestabile pe care le-am analizat pentru a dovedi adevărul.

Vom încheia acest comentariu despre marea schismă occidentală citându-l pe pr. Edmund James O’Reilly, S.J.  În cartea sa The Relations of the Church to Society – Theological Essays, scrisă în 1882, a avut de spus nişte lucruri foarte interesante despre marea schismă occidentală. Între timp el menţionează posibilitatea ca un interregnum papal – o perioadă fără un papă – să acopere întreaga perioadă a marii schisme occidentale (aproape 40 de ani).

Începem cu un citat din discuţia părintelui O’Reilly despre marea schismă occidentală.

“Ne-am putea opri aici să întrebăm ce trebuie spus despre poziţia din acel timp a celor trei pretendenţi şi drepturile lor cu privire la papalitate. În primul rând, a fost în tot intervalul, de la moartea lui Grigore al XI-lea în 1378, un papă – desigur, cu excepţia intervalelor dintre morţi şi alegeri, care au umplut posturile vacante astfel create. Spun că a fost în fiecare moment un papă cu adevărat împuternicit cu demnitatea de vicar al lui Cristos şi cap al Bisericii, indiferent de opiniile care ar putea exista între mulţi cu privire la autenticitatea sa; nu că un interregnum care să acopere întreaga perioadă ar fi fost imposibil sau în contradicţie cu promisiunile lui Cristos, căci aşa ceva nu este în vreun fel dovedit, ci că, de fapt, nu a fost un asemenea interregnum.”27

Pr. O’Reilly spune că un interregnum (o perioadă fără un papă) care să acopere întreaga perioadă a marii schisme occidentale nu este în vreun fel incompatibil cu promisiunile lui Cristos despre Biserica Sa.  Perioada despre care pr. O’Reilly vorbeşte a început în 1378 odată cu moartea papei Grigore al XI-lea şi s-a încheiat în esenţă în 1417 odată cu alegerea papei Martin al V-lea. Acesta este un interregnum de 39 de ani!

Scriind după Conciliul Vatican I, este clar că pr. O’Reilly este de partea celor care, respingând pe antipapii Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul I, Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea, recunosc posibilitatea unui post al Sfântului Scaun vacant pe termen lung. De fapt, la pagina 287 a cărţii sale, pr. O’Reilly dă acest avertisment profetic:

“Marea schismă din occident îmi sugerează o reflecţie care iau libertatea de a o exprima aici.  Dacă această schismă nu ar fi avut loc, ipoteza ca un asemenea lucru să aibă loc ar părea multora himerică (absurdă). Ar spune că aşa ceva nu se poate; Dumnezeu nu ar permite ca Biserica să ajungă într-o situaţie atât de nefericită.  Erezii ar putea răsări şi să se răspândească şi să dureze dureros de mult, prin vina şi spre pieirea autorilor şi complicilor lor, spre necazul mare şi al credincioşilor, amplificat de persecuţii în multe locuri unde dominanţi erau eretici. Dar că nu se poate ca adevărata Biserică să rămână între treizeci şi patruzeci de ani fără un cap bine stabilit şi reprezentant al lui Cristos pe pământ. Şi totuşi s-a întâmplat; şi nu avem vreo garanţie că nu se va mai întâmpla din nou, deşi am putea spera cu ardoare altfel.  Concluzia pe care vreau s-o scot în evidenţă este că nu trebuie să ne grăbim să ne pronunţăm despre ceea ce Dumnezeu ar putea permite. Ştim cu certitudine absolută că El îşi va îndeplini promisiunile… Am putea de asemenea să avem încredere că va face mult mai mult decât ceea ce s-a angajat să facă prin promisiunile Sale. Am putea privi înainte cu urale probabilitatea de scutire pe viitor de la unele din problemele şi necazurile care s-au întâmplat în trecut.  Însă noi, sau urmaşii noştri în generaţiile viitoare de creştini, poate vom vedea rele şi mai ciudate decât cele din trecut, chiar şi înainte de imediata apropiere a acelei mari stârniri  a tuturor lucrurilor de pe pământ care va preceda ziua judecăţii. Nu pretind să fac profeţii, şi nici nu pretind să văd năzdrăvănii nefericite, despre care nu am cunoştinţă în vreun fel. Tot ce doresc să transmit este că situaţiile neprevăzute cu privire la Biserică, nu excluse de promisiunile divine, nu pot fi considerate ca fiind practic imposibile doar pentru că ar fi teribile şi dureroase într-un grad foarte ridicat.”28

Pr. O’Reilly spune că dacă marea schismă occidentală nu ar fi avut loc, oamenii ar fi spus că o asemenea situaţie este imposibilă şi incompatibilă cu promisiunile lui Cristos faţă de Biserica Sa. Mai spune de asemenea că posibilitatea ca lucruri similiare şi poate şi mai rele să aibă loc nu poate fi respinsă pe motivul că ar fi dureroase într-un grad foarte ridicat.

Tradus din cartea “Adevărul despre ce s-a întâmplat de fapt cu Biserica Catolică după Vatican II [The Truth about What Really Happened to the Catholic Church after Vatican II].

Înapoi la secțiunea principală despre ce s-a întâmplat de fapt cu Biserica Catolică

___________________________

Note de final pentru Secţiunea 5:

1 J.N.D. Kelly, Oxford Dictionary of Popes [Dicţionarul Oxford de Papi], ediţie în engleză, Oxford University Press, 1986, p. 227.
2 Warren H. Carroll, A History of Christendom [O Istorie a Creştinătăţii], ediţie în engleză, vol. 3 (The Glory of Christendom) [Gloria Creştinătăţii], Front Royal, VA: Christendom Press, p. 429.
3 Warren H. Carroll, A History of Christendom, ediţie în engleză, vol. 3 (The Glory of Christendom), p. 431.
4 Pr. John Laux, Church History [Istoria Bisericii], ediţie în engleză, Rockford, IL: Tan Books, 1989, p. 404.
5 Warren H. Carroll, A History of Christendom, ediţie în engleză, vol. 3 (The Glory of Christendom), p. 432-433.
6 Citat de Warren H. Carroll, A History of Christendom, ediţie în engleză, vol. 3 (The Glory of Christendom), p. 433.
7 Warren H. Carroll, A History of Christendom, ediţie în engleză, vol. 3 (The Glory of Christendom),  p. 432-434.
8 Pr. John Laux, ediţie în engleză, Church History, p. 404.
9 Pr. John Laux, ediţie în  engleză, Church History, p. 405.
10 J.N.D. Kelly, Oxford Dictionary of Popes, ediţie în engleză, p. 231.
11 J.N.D. Kelly, Oxford Dictionary of Popes, ediţie în engleză, p. 232.
12 Pr. Andrew Pradel, St. Vincent Ferrer: The Angel of the Judgment [Sf. Vincenţiu Ferrer: Îngerul Judecăţii], ediţie în engleză, Tan Books, 2000, p. 39.
13 J.N.D. Kelly, Oxford Dictionary of Popes, ediţie în engleză, p. 237.
14 Pr. John Laux, Church History, ediţie în engleză, p. 405.
15 J.N.D. Kelly, Oxford Dictionary of Popes, ediţie în engleză, p. 235.
16 J.N.D. Kelly, Oxford Dictionary of Popes, ediţie în engleză, p. 235.
17 Warren H. Carroll, A History of Christendom, ediţie în engleză, vol. 3 (The Glory of Christendom), p. 472.
18 Pr. John Laux, Church History, ediţie în engleză, p. 405.
19 Warren H. Carroll, A History of Christendom, ediţie în engleză, vol. 3 (The Glory of Christendom), p. 473-474.
20 Warren H. Carroll, A History of Christendom, ediţie în engleză, vol. 3 (The Glory of Christendom), p. 471.
21 Warren H. Carroll, A History of Christendom, ediţie în engleză, vol. 3 (The Glory of Christendom), p. 479.
22 J.N.D. Kelly, Oxford Dictionary of Popes, ediţie în engleză, p. 238.
23 Warren H. Carroll, A History of Christendom, ediţie în engleză, vol. 3 (The Glory of Christendom), p. 485.
24 Warren H. Carroll, A History of Christendom, ediţie în engleză, vol. 3 (The Glory of Christendom), p. 487.
25 J.N.D. Kelly, Oxford Dictionary of Popes, ediţie în engleză, p. 236.
26 Pr. John Laux, Church History, ediţie în engleză, p. 408.
27 Pr. James Edmund O’Reilly, The Relations of the Church to Society – Theological Essays [Relaţiile Bisericii cu Societatea – Eseuri Teologice] ediţie în engleză.
28 Pr. James Edmund O’Reilly, p. 287.