Obiecția 13): Ioan al XXII-lea a fost un eretic care a fost chiar denunțat de cardinalul Orsini ca eretic, însă a rămas papă

 Chris Ferrara, “Opposing the Sedevacantist Enterprise,” Catholic Family News, Aug. 2005, p. 21: “Comparați lipsa de succes a întreprinderii [sedevacante] în a găsi erezie ‘formală’ în declarațiile papilor conciliari cu exemplul istoric al papei Ioan al XXII-lea. În 1331, anumiți teologi francezi împreună cu cardinalul Orsini l-au denunțat pe Ioan al XXII-lea ca eretic atunci când, într-o serie de predici, a învățat că sufletele binecuvântaților răposați, după terminarea timpului lor stabilit pentru purgatoriu, nu îl văd pe Dumnezeu decât după Judecata de apoi. Cardinalul Orsini a cerut un conciliu general pentru a-l pronunța pe papă eretic… Confruntat în acest mod public, Ioan al XXII-lea a răspuns că nu a intenționat să facă obligatorii întregii Biserici predicile sale, și a organizat o comisie de teologi pentru a analiza întrebarea. Comisia l-a informat pe papă că se află în eroare, și și-a retras eroarea câțiva ani mai târziu, cu o zi înainte de moartea sa. Totuși, în ciuda faptului că a fost denunțat ca eretic și amenințat cu un conciliu general pentru a declara erezia sa, Ioan al XXII-lea nu a încetat să fie considerat de către Biserică papă, iar istoria Bisericii îl înregistrază ca atare.”70

Răspuns: Ioan al XXII-lea nu era eretic, iar domnia lui nu dovedește că ereticii pot fi papi. În primul rând, dorim ca să atragem atenția asupra unui lucru foarte interesant: când Ferrara (persoana care lansează această obiecție) discută despre Ioan al XXII-lea, observați că problema este exagerată. El nu ezită să o eticheteze ca pe un exemplu de erezie reală. Însă atunci când vorbește despre ereziile evidente ale “papilor” Vatican II, toate sunt diminuate atât de mult încât el neagă faptul că vreuna dintre ele ar constitui erezie. De exemplu:

 Chris Ferrara, “Opposing the Sedevacantist Enterprise,” Catholic Family News, Aug. 2005, p. 21: “Însă întreprinderea [sedevacante] nu ajunge nici măcar la prima bază, căci, după cum vom vedea, în ciuda eforturilor sale neobosite, nu a reușit să identifice vreo erezie ‘formală’ printre multele declarații ambigue și acțiuni tulburătoare (chiar scandaloase) ale lui Ioan Paul al II-lea sau Paul al VI-lea…”71

Deci potrivit lui Ferrara, niciuna dintre ereziile evidente de la Ioan Paul al II-lea și Paul al VI-lea (de exemplu, faptul că au învățat că există sfinți în alte religii; că nu ar trebui să convertim necatolici; etc.) nici măcar nu constituie erezie; însă cazul lui Ioan al XXII-lea cu siguranță a fost la nivel de erezie. Un nonsens complet! Oricine poate vedea ipocrizia și totala lipsă de onestitate. Când Ferrara și alții care atacă poziția sedevacante simt că este avantajos pentru ei să diminueze erezia, ei ridică standardele pentru erezie, astfel încât, practic, nimic nu ajunge la nivel de erezie reală. Însă atunci când consideră că le este folositor să exagereze o erezie (precum în cazul lui Ioan al XXII-lea), deoarece ei cred că va fi folositor pentru a se opune poziției sedevacante, o prezintă într-o lumină exagerată pentru a o face să pară mult mai rea decât a fost.

Realitatea este că Ioan al XXII-lea nu a fost eretic. Poziția lui Ioan al XXII-lea că sufletele binecuvântaților răposați nu îl văd pe Dumnezeu decât după Judecata de apoi, nu era o chestiune adresată clar printr-o dogmă la acea vreme. Această definiție a fost făcută disponibilă la doi ani după moartea papei Ioan al XXII-lea, de către papa Benedict al XII-lea în Benedictus Deus,72 dar se pare că Ferrara nu a crezut de cuviință că este important să menționeze acest fapt.

Faptul că Orsini l-a denunțat pe Ioan al XXII-lea ca eretic nu dovedește nimic, mai ales dacă luăm în considerare contextul evenimentelor. Să dăm câteva detalii: Ioan al XXII-lea a condamnat ca eretică învățătura “spiritualilor”. Acest grup spunea că Isus Cristos și apostolii nu aveau posesiuni individual sau în comun. Ioan al XXII-lea a condamnat această opinie ca fiind contrară Sfintei Scripturi, și a declarat că toți ce care aderă persistent la ea sunt eretici.73 “Spiritualii” și alții ca ei, inclusiv regele Ludovic al Bavariei, au fost condamnați ca eretici.

Când a apărut controversa despre declarațiile lui Ioan al XXII-lea cu privire la viziunea beatifică, spiritualii și regele Ludovic al Bavariei au profitat de aceasta și l-au acuzat pe papă de erezie. Acești dușmani ai Bisericii au fost sprijiniți de cardinalul Orsini, omul pe care Ferrara îl menționează.

The Catholic Encyclopedia [Enciclopedia Catolică], “Ioan al XXII-lea,” Vol. 8, 1910, p. 433: “Spiritualii, mereu în strânsă alianță cu Ludovic al Bavariei, au profitat de aceste evenimente pentru a-l acuza pe papă de erezie, fiind susținuți de cardinalul Napoleon Orsini. În uniune cu acesta din urmă, regele Ludovic a scris cardinalilor, îndemnându-i să convoace un conciliu general și să-l condamne pe papă.”74

Cunoscând aceste date, putem vedea că declarația lui Ferrara “Cardinalul Orsini a cerut un conciliu general pentru a-l pronunța pe papă eretic…” ia o lumină diferită: Da, cardinalul Orsini și bunii săi prieteni, ereticii excomunicați. De fapt, până și propriul “papă” al lui Ferrara, în cartea sa Dogmatic Theology, notează că scandalul a fost exploatat de către dușmanii Bisericii pentru scopuri politice. “Cardinalul” Joseph Ratzinger (Benedict XVI), Dogmatic Theology, 1977, p. 137: “Scandalul [lui Ioan al XXII-lea] a fost exploatat pentru scopuri politice în acuzația de erezie adusă de oponenții franciscani ai papei [spiritualii] în cercul lui William de Ockham la curtea împăratului Ludovic al Bavariei.”75

Ferrara se pune tocmai în compania dușmanilor Bisericii cu această exagerare a cazului lui Ioan al XXII-lea. Ioan al XXII-lea nu a fost un eretic. Pe lângă faptul că această chestiune nu fusese clarificată printr-o dogmă, Ioan al XXII-lea de asemenea a făcut clar faptul că nu a făcut obligatorie pentru cineva opinia sa (falsă) și nu ajungea la o concluzie definitivă despre acest subiect:

The Catholic Encyclopedia, despre papa Ioan al XXII-lea: “Papa Ioan a scris regelui Filip al IV-lea în această privință (noiembrie 1333), și a subliniat faptul că, atâta timp cât Sfântul Scaun nu a dat o decizie, teologii se bucurau de libertate deplină despre această chestiune. În decembrie 1333, teologii de la Paris, după ce au consultat întrebarea, au decis în favoarea doctrinei că sufletele binecuvântaților răposați îl văd pe Dumnezeu imediat după moartea sau după purificarea lor completă; în același timp, au subliniat faptul că papa nu dăduse vreo decizie despre această întrebare ci doar și-a avansat opinia personală, iar acum înaintau o cerere papei pentru a le confirma decizia. Ioan a numit o comisie la Avignon pentru a studia scrierile părinților, și pentru a discuta în continuare problema în litigiu. Într-un consistoriu ținut la 3 ianuarie 1334, papa a declarat în mod explicit că nu a intenționat în vreun moment să învețe ceva contrar Sfintei Scripturi sau regulii de credință și de fapt nu intenționase să dea vreo decizie.  Înainte de moartea sa, el și-a retras fosta opinie, și a declarat credința sa că sufletele separate de trupul lor se bucură în cer de viziunea beatifică.”76

Toate aceste lucruri dovedesc că Ioan al XXII-lea nu a fost un eretic. El a ținut o opinie personală, care era total greșită, una despre care el a declarat răspicat că este doar o opinie. De fapt, în ciuda erorii sale semnificative, Ioan al XXII-lea a fost viguros împotriva ereziei. Condamnarea sa împotriva spiritualilor și regelui Ludovic al Bavariei dovedește că a condamnat erezia. Este absolut ridicol să-l compari cu antipapii Vatican II care nici măcar nu cred că există erezie. După cum s-a văzut deja, Benedict al XVI-lea nici măcar nu crede că protestantismul este erezie! Să te încăpățânezi să afirmi (în fața acestor date) că acest om este catolic, nu e altceva decât o batjocură satanică!  Realitatea este că la orice ar dori să apeleze cei care atacă poziția sedevacante (dogma papalității, sau acțiunile lui Luther, etc.) sunt combătuți. De exemplu, fiindcă suntem la subiectul despre Ioan al XXII-lea și Judecata generală, trebuie amintit că Benedict al XVI-lea neagă ceea ce este poate cea mai centrală dogmă catolică despre Judecata generală: învierea trupului, după cum am demonstrat deja în secțiunea anterioară despre ereziile sale împotriva Bisericii catolice.

 Benedict al XVI-lea, Introducere în creştinism, p. 243: “Iar cu aceasta se clarifică astfel şi faptul că esenţa credinţei în înviere nu constă deloc în ideea redobândirii trupurilor, la care noi am redus-o în gândirea noastră; acest lucru rămâne valabil, în ciuda faptului că o astfel de imagine este adesea folosită în Biblie.”77

 Benedict al XVI-lea, Introducere în creştinism, p. 249: “Paul, pentru a o spune încă o dată, învaţă nu învierea corpurilor, ci a persoanelor …”78

Așa că, atunci când atacatorii poziției sedevacante încearcă să folosească subiectul despre Ioan al XXII-lea și Judecata de apoi, nu fac nimic altceva decât să ne amintească o altă dogmă pe care Benedict al XVI-lea o neagă și o altă dovadă de ce nu este papă.

Înapoi la secțiunea principală despre răspunsuri

___________________________

70 Chris Ferrara, “Opposing the Sedevacantist Enterprise,” Catholic Family News, ediţie în engleză, August 2005, p. 21.
71 Chris Ferrara, “Opposing the Sedevacantist Enterprise,” Catholic Family News, ediţie în engleză, August 2005, p. 21
72 Denzinger 530, ediţie în engleză.
73 Denzinger 494, ediţie în engleză.
74 The Catholic Encyclopedia, “John XXII,” Vol. 8, 1910, p. 433.
75 Benedict XVI, Dogmatic Theology, The Catholic University of America Press, ediţie în engleză, 1977, p. 137.
76 The Catholic Encyclopedia, ediţie în engleză, Vol. 8, p. 433.
77 Benedict al XVI-lea, Introducere în creştinism: prelegeri despre Crezul apostolic, Ed. Sapientia, Iaşi – 2004, p. 243.
78 Benedict al XVI-lea, Introducere în creştinism: prelegeri despre Crezul apostolic, Ed. Sapientia, Iaşi – 2004, p. 249.