Informația din ADN dovedește că Dumnezeu există

 

De unde a aparut viata

Care sunt şansele ca viaţa să fi apărut singură, întâmplător, pe Pământul timpuriu? Şansele pot fi calculate, iar rezultatele sunt uimitoare.

Se știe clar că viaţa nu poate exista şi funcţiona fără proteine. Proteinele există în celulă şi sunt necesare pentru structura, funcţionarea, şi reglarea corpului. De asemenea, ele sunt componente esenţiale ale muşchilor, pielii, oaselor, şi a corpului ca întreg.

Lanțuri de aminoaciziProteinele sunt alcătuite din lanţuri de aminoacizi, iar aminoacizii din lanţ trebuie să fie în ordinea corespunzătoare, sau aranjament secvenţial, pentru ca o proteină să se formeze.

Proteine pliere _Dacă aminoacizii nu sunt în ordinea corectă, proteina nu se va mai plia în forma tridimensională corectă care este necesară pentru funcţionare. Proteina nu s-ar mai forma iar viaţa nu ar mai exista.

Acum, dacă ne-am gândi la şansa ca un amestec de aminoacizi să se fi format de unul singur într-o proteină pe Pământul timpuriu, care ar fi probabilitatea ca aşa ceva să se întâmple?

Supa prebiotica

Să pretindem că – aşa cum unii au promovat – a existat o supă prebiotică şi că această supă conţinea condiţiile şi componentele necesare pentru ca un lanţ de aminoacizi să se formeze întâmplător de unul singur. Desigur, o asemenea ipoteză nu e realistă şi nici ştiinţifică, deoarece a spune că ceva a luat existenţă din nimic contravine legii cauzalităţii.

Lava

Pe lângă aceasta, presupusa condiţie a Pământului timpuriu nu ar fi fost favorabilă pentru ca părţile componente ale celulei să apară şi să se menţină singure. Presupusa condiţie a Pământului ar fi fost ostilă acestor lucruri. Însă – de dragul discuţiei – să presupunem că un lanţ de aminoacizi ar fi putut să se formeze din întâmplare într-o proteină. Să presupunem că aşa ceva s-ar putea întâmpla, pentru a analiza care ar fi şansele ca aşa ceva să aibă loc.

Cele 100.000 de tipuri de proteine din corp sunt compuse din 20 de diferite tipuri de aminoacizi în diferite combinaţii. Deoarece doar 20 de tipuri de aminoacizi formează proteine, poate fi calculată probabilitatea ca până şi un mic lanţ de aminoacizi să se formeze din întâmplare într-o proteină.

Lant aminoacizi

O proteină scurtă are o lungime de aproximativ 150 de aminoacizi. Însă, ca să înţelegem mai bine aceste lucruri, să ne imaginăm mai întâi un lanţ ipotetic care este lung de doar 2 aminoacizi. Dacă am avea un lanţ de doar 2 aminoacizi, atunci numărul de combinaţii posibile din lanţ ar fi〖20〗^2, sau 20 înmulțit cu 20, pentru un total de 400 de combinaţii posibile. Aceasta e pentru că ar fi 20 de aminoacizi posibili în primul loc din lanţ, şi 20 de aminoacizi posibili în locul al doilea, rezultând 20 ori 20, sau 400.

Într-un lanţ de 3 aminoacizi numărul de combinaţii posibile ar fi〖20〗^3, pentru un total de 8.000, pentru că am avea 20 de posibilităţi în fiecare loc din lanţ.

Lant 4 aminoacizi

Într-un lanţ de 4 aminoacizi ar fi〖20〗^4, pentru un total de 160.000 de posibilităţi.

Desigur, nu există vreo proteină cu doar doi sau patru aminoacizi. O proteină scurtă are în jur de 150 de aminoacizi. Numărul de combinaţii posibile din cel mai scurt lanţ posibil ar fi〖20〗^150, adică 20 de posibilităţi diferite în fiecare loc din lanţ. Acest număr este aproximativ echivalent cu〖10〗^195.

Probabilitati-o-Proteina-scurtaPentru a ne face o idee despre cât de mare este un număr precum〖10〗^195, gândiţi-vă că numărul total de atomi din universul observabil se crede a fi în jur de〖10〗^80.

Numarul de atomi din univers mult mai mare decat atomii din toate firele de nisip

Pentru o perspectivă mai bună, luați în considerare faptul că fiecare fir de nisip conţine multe milioane de atomi. A spune că numărul total de atomi din univers este mult mai mare decât numărul total de fire de nisip din lume ar fi o afirmaţie foarte modestă. Iar numărul total de combinaţii posibile din cel mai scurt lanţ de aminoacizi este cu mult mai mare decât numărul total de atomi ce se estimează că există în universul observabil.

Aşadar, chiar dacă am presupune că toate componentele necesare construirii unei proteine funcţionale ar fi existat singure – ceva ce nu e nici realist nici ştiinţific – un lanţ mic de 150 de aminoacizi care trebuie să se afle într-o ordine precisă pentru ca o proteină funcțională să se formeze ar reprezenta doar o singură înşiruire posibilă din〖10〗^195 de înşiruiri posibile totale.

În cartea sa “Signature in the Cell”, doctorul Sthephen C. Meyer prezintă cazul ştiinţific istovitor, pentru proprietăţile purtătoare de informaţii ale ADN-ului. De asemenea, vorbeşte despre probabilitatea inimaginabil de mică pentru ca aminoacizii să se fi format într-o proteină în mod întâmplător; consultă matematicieni şi cercetători. Permite și posibilitatea ca lanţurile de aminoacizi să accepte anumite duplicări sau variaţii în înşiruiri. Îl citează pe cercetătorul Douglas Acts şi scoate în evidenţă că până şi în cazul în care am accepta anumite variaţii, o estimare educată pentru posibilitatea ca un proces întâmplător să ajungă la o secvenţă, la o înşiruire funcţională, este de 1 din〖10〗^74, adică s-ar întâmpla o singură dată la fiecare〖10〗^74 de încercări. Numărul de atomi din galaxia noastră se crede a fi〖10〗^65. E dificil de exprimat cât de mică ar fi o asemenea şansă, însă ar putea fi redefinită ca 0. Şi amintiţi-vă, chiar dacă o proteină s-ar fi format cumva, nu ești nici măcar aproape de o celulă vie.

Sthephen C Meyer, “Signature in the Cell”, paginile 210-211:

“Vroiam să ştiu şansele de a găsi orice proteină funcţională în asemenea spaţiu. Acel număr ar face posibil să evaluăm scenarii ale originii vieţii bazate pe şanse, pentru a estima probabilitatea ca o singură proteină, orice proteină funcţională, să fi apărut din întâmplare pe Pământul timpuriu.

Din fericire, munca lui Acts a făcut disponibil şi acest număr. Acts ştia că în natură proteinele îndeplinesc multe funcţii specifice. De asemenea, ştia că pentru a îndeplini aceste funcţii lanţurile lor de aminoacizi trebuie mai întâi să se plieze în structuri tridimensionale stabile.

Mai întâi a făcut experimente ce i-au permis să estimeze frecvenţa de înşiruiri care să producă plieri stabile. Pe baza rezultatelor experimentelor sale a calculat raportul A (numărul de 150 de înşiruiri de aminoacizi capabile să se plieze în structuri stabile pregătite pentru funcţii) la B (întregul set de înşiruiri posibile de aminoacizi în acea lungime). A determinat acel raport ca fiind 1 din〖10〗^74.”

În alte cuvinte, un proces aleatoriu care să producă lanţuri de aminoacizi de o asemenea lungime ar ajunge la o proteină funcţională doar o dată la fiecare〖10〗^74 de încercări.
Continuă:

“În conversaţii cu mine, Acts a comparat şansele de a produce din întâmplare o înşiruire a unei proteine funcţionale de o modestă lungime de 150 de aminoacizi, cu şansele de a găsi un singur atom anume, dintre toţi atomii din galaxia noastră printr-o căutare oarbă şi neasistată. Dacă vă vine să credeţi sau nu, şansele de a găsi acel atom anume din galaxia noastră, sunt de vreo 1 milion de ori mai bune decât şansele de a găsi o proteină functională între toate înşiruirile de lungime corespunzătoare.”

Iar problema pentru o asemenea şansă e chiar mai rea decât atât, căci aceste calcule au fost făcute pentru posibilitatea de a ajunge la o înşiruire funcţională, însă chiar dacă am avea înşiruirea sau ordinea corectă de aminoacizi, pentru ca o proteină să se formeze tot am avea nevoie doar de aminoacizi de stânga, în fiecare loc din lanţ.

Aminoacizi de stangaCercetătorii explică faptul că fiecare aminoacid găsit în proteine, are o versiunea de stânga şi o versiune de dreapta. Proteinele funcţionale acceptă doar aminoacizi de stânga. Astfel, posibilitatea ca fiecare aminoacid de-a lungul lanţului de 150 de aminoacizi să fie de stânga este de 1 din〖10〗^45.

Pe lângă acestea, sunt necesare şi legături peptidice, pentru a lega fiecare aminoacid de celălalt în cadrul lanţului. În experimentele cu aminoacizi s-a descoperit că legăturile peptidice se formează doar în jumătate dintre cazuri.

Legaturi peptidice

Astfel, şansa ca fiecare aminoacid din lanţ să aibă o legătură peptidică e de asemenea 1 din〖10〗^45. Luând în considerare toate aceste lucruri, Meyer concluzionează:

”Estimarea sporită a lui Acts despre cât de rare sunt proteinele funcţionale în spaţiul secvenţial a făcut acum posibilă calcularea probabilităţii ca o înşiruire de 150 de aminoacizi puşi laolaltă de interacţiuni aleatorii într-o supă prebiotică să fie o proteină funcţională. Acest calcul poate fi făcut înmulţind între ele cele 3 probabilităţi independente: probabilitate încorporării doar legăturilor peptidice (1 din 〖10〗^45); probabilitatea încorporării doar aminoacizilor de stânga (1 din 〖10〗^45); şi probabilitatea de a ajunge la o înşiruire corectă de aminoacizi (folosind estimarea lui Acts de 1 din〖10〗^74).

Făcând acest calcul, înmulţind probabilităţile separate adunând exponenţii lor, ne oferă un răspuns dramatic. Şansele ca să ajungem din întâmplare dintr-o supă prebiotică, chiar şi la o singură proteină funcţională de o lungime modestă de 150 de aminoacizi, nu sunt mai bune decât 1 din〖10〗^164.

E aproape imposibil de a explica cât de mare este acest număr, însă vom încerca. Gândiţi-vă că sunt doar〖10〗^80 de protoni, neutroni şi electroni, în universul observabil. Ca urmare, dacă şansele de a găsi o proteină funcţională din întâmplare din prima încercare ar fi de 1 din〖10〗^80, am fi spus că aceasta e ca şi cum am găsi o particulă anume dintre toate particulele din univers, un car cu fân mult mai mare.

Din nefericire problema e mult mea grea decât atât. Cu şansele fiind de 1 din〖10〗^164 de a găsi o proteină funcţională dintr-un amestec modest de 150 de aminoacizi, probabilitatea este cu 84 ordine de mărime (sau puteri de 10) mai mică decât probabilitatea de a găsi o particulă anume din întregul univers.

Un alt mod de a exprima aceasta este prin a spune că probabilitatea de a găsi o proteină funcțională doar din întâmplare este de un trilion de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane mai mică decât şansele de a găsi o singură particulă anume dintre toate particulele din univers. Iar problema este chiar mai grea decât atât, din cel puţin 2 motive.

Mai întâi, experimentele lui Acts au calculat şansele da a găsi doar din întâmplare chiar şi o proteină relativ scurtă. Însă proteinele de regulă au sute de aminoacizi, iar în multe cazuri funcţiile lor necesită asociere Îndeaproape cu alte lanţuri proteice. De exemplu, ARN-polimerază tipică are peste 3.000 de aminoacizi funcţionali specifici. Probabilitatea de a produce din întâmplare o asemenea proteină şi multe alte proteine necesare, ar fi cu mult mai mică decât şansele de a produce o proteină de 150 de aminoacizi.

În al doilea rând, o celulă minim de complexă are nevoie de mult mai multe proteine, nu doar de una. Luând toate acestea în considerare, improbabilitatea de a genera din întâmplare proteinele necesare, sau informaţia genetică pentru a le produce, devine una de mărimi inimaginabil de mari. Dacă presupunem că o celulă minim de complexă are nevoie de cel puţin 250 de proteine de, în medie, 150 de aminoacizi, şi că probabilitatea de a produce doar una dintre aceste proteine este de 1 din〖10〗^164, înmulţită cu sine de 250 de ori, atunci ar fi o şansă de 1 din〖10〗^(41.000)” (Stephen C. Meyer, “Signature in the Cell”, p. 211 – 213.)

Aşadar, chiar dacă cineva ar presupune că părţile constituente ale unei proteine mici ar fi apărut cumva în existenţă din nimic şi apoi să supravieţuiască singure – ceva ce e total neştiinţific şi nerealist – nu este absolut nicio şansă ca o proteină funcţională, sau celelalte multe alte proteine necesare pentru formarea unei celule minim de complexă, să se formeze din întâmplare.

De asemenea, o proteină funcţională are nevoie şi de un sistem de alte proteine şi mecanisme moleculare pentru ca să-şi efectueze rolul. Deci, aceasta ridică întrebarea: care este cauza aranjamentului precis și improbabil a tuturor aminoacizilor şi proteinelor? (asemenea aranjament improbabil care este necesar în fiecare caz pentru ca viaţa să funcţioneze)

ADN
Răspunsul este ADN-ul. ADN-ul conţine instrucţiunile, comenzile pentru viaţă. ADN-ul conţine de fapt informaţie şi un cod. Probabil aţi mai auzit ceva de genul acesta până acum. Însă ce înseamnă? Explicaţiile despre cum ADN-ul conţine informaţie şi un cod sunt deseori complexe şi sofisticate. După ce le aud, mulţi rămân fără o minimă înţelegere a acestor lucruri. În această prezentare sperăm să explicăm în termeni cât mai simpli ceea ce e atât de special despre ADN; cum ADN-ul conţine informaţie; de ce acest lucru are o semnificaţie colosală şi ne îndrumă spre ceva mult mai mare.

Copiii seamana cu parintii

Să începem prin a ne întreba, de ce copiii seamănă cu părinţii lor? Ce conţin vietăţile încât se pot reproduce? Timp îndelungat aceasta era o întrebare fără răspuns în biologie. Multe idei nerealiste au fost exprimate despre cum se întâmplă. O idee era că toate creaturile conţin duplicate ale lor, în interiorul sistemului reproducător propriu. Însă în secolul 19 cercetătorii au început să realizeze că răspunsul se află undeva în interiorul celulei. După cum Stephen C. Meyer explică în cartea sa “Signature in the Cell”, pagina 61:

”Cercetătorii au început să observe că transmiterea trăsăturilor ereditare, pare să aibă loc conform unor tipare previzibile. Munca lui Gregor Mendel în anii 1860 a fost în mod special semnificativă pentru această observaţie.

Pastaia de mazare

Mendel a studiat păstaia de mazăre. Ştia că unele plante de mazăre au seminţe verzi, iar altele galbene. Când a încrucişat mazăre verde cu mazăre galbenă, a doua generaţie de mazăre ieşea întodeauna galbenă. Dacă Mendel s-ar fi oprit acolo ar fi putut presupune că aptitudinea pentru a face mazăre verde în următoarea generaţie s-a pierdut. Însă Mendel nu s-a oprit acolo, ci a încrucişat şi rezultatele încrucişărilor anterioare. Fiecare dintre aceste plante-părinte aveau seminţe galbene, însă rezultatele încrucişării lor aveau 75% seminţe galbene şi 25% seminţe verzi.

Se pare că seminţe încrucişate din prima generație- cele toate galbene – deţineau totuşi ceva ascuns în interiorul lor pentru a face seminţe verzi asteptând să iasă la suprafaţă într-o generaţie ulterioară dacă sunt îndeplinite anumite condiţii necesare.”

Chiar dacă rezultatele erau seminţe galbene, înăuntrul lor era ceva ce le dădea capacitatea de a face seminţe verzi. S-a confirmat mai târziu că această capacitate ascunsă sau informaţie pentru a produce seminţe verzi vine de la ADN.

Molecula ADN
ADN-ul este o moleculă ce se găseşte în interiorul celulei. Are o captivantă structură dublu helix; arată ca o scară răsucită. ADN-ul este comprimat şi îngrămădit în interiorul cromozomilor din celulă într-o mărime uimitor de mică.

Cromozom

O fiinţă umană are 23 de perechi de cromozomi care conţin ADN, deci un total de 46 de cromozomi. ADN-ul este atât de mic încât 1.83 metri de ADN poate să încapă în nucleul fiecărei celule din corpul nostru. Pentru a ne face o idee cât de mic este un nucleu, trebuie amintit că 10.000 de nuclee pot să încapă pe vârful unui ac. Aceasta înseamnă că atunci când vorbim despre ADN şi despre informaţia pe care o conţine, vorbim despre o complexitate de funcţii şi sofisticare pe o scară uluitor de minusculă.

ADN-ul (adică acid dezoxiribonucleic) conţine instrucţiunile genetice pentru dezvoltarea şi funcţionarea tuturor organismelor vii cunoscute. Conţine informaţia pe care celula o foloseşte pentru a construi toate proteinele din corp, iar, după cum s-a discutat mai devreme, proteinele sunt necesare pentru ca viaţa să poata funcţiona. Deci cum conține şi exprimă mai exact ADN-ul informaţie? Cum transmite informaţia necesară pentru a construi proteine? Ce înseamnă toate acestea? Aceste întrebări trebuie să la analizăm.

Informatie in ADNÎn imagine puteţi vedea că structura dublu helix a moleculei de ADN arată ca o scară ce a fost răsucită. Cheia genetică a ADN-ul se găseşte în treptele scării, dacă se poate spune asa, adică în bazele azotate.

Fiecare segment de ADN conţine o glucidă, un grup fosfat, şi o bază. Împreună formează o nucleotidă. Trebuie să ne concentram asupra bazelor ADN-ului, asupra treptelor scării dacă se poate spune aşa.

Baze in ADNSunt patru tipuri de produse chimice care compun cele 4 tipuri diferite de baze în ADN. Ele sunt Adenina, Timina, Citozina, Guanina, şi sunt reprezentate de literele A, T, C, G. Aranjamentul precis al acestor elemente chimice permite ca întreaga viaţă să funcţioneze. Dacă aceste elemente chimice nu sunt aranjate în ordinea lor precisă, nu va exista viaţă.

Iată de ce: Proteinele sunt alcătuite din lanţuri de aminoacizi, după cum am discutat, iar aminoacizii care formează proteinele trebuie să se afle în ordinea corespunzătoare pentru ca proteina să se formeze. Dacă aminoacizii nu sunt în ordinea corectă, proteina nu se va mai plia în forma tridimensională corectă care este necesară pentru funcţionare. Proteina nu s-ar mai forma. Deci aminoacizii trebuie să fie în ordinea corectă pentru ca o proteină să fie construită şi pentru ca viaţa să existe.

S-a descoperit de asemenea că ordinea foarte improbabilă a aminoacizilori din lanţuri – care este necesară pentru ca viaţa să funcționeze – vine dintr-o ordine prealabilă specifică a bazelor din ADN – elementele chimice de pe treptele scării ADN. În alte cuvinte, dacă bazele chimice din ADN (A T C şi G) care se află de-a lungul moleculei de ADN, nu sunt în ordinea corectă, atunci aminoacizii nu se mai unesc în înşiruirea corectă, iar proteinele nu se formează.

Stephen C Meyer, “Signature in the Cell”, p. 100-102:

“Ipoteza secvenţială a sugerat că bazele nucleotidelor în ADN funcţionează la fel ca literele alfabetului dintr-un text de limba engleză, sau cifre binare dintr-un cod de software. Potrivit ipotezei lui Crick, aranjamentul sau înşiruirea precisă a acestor baze este ceea ce determină aranjamentul aminoacizilor, care în schimb determină plierea şi structura proteinelor. În alte cuvinte, specificitatea înşiruirii aminoacizilor în proteine provine dintr-o specificitate prealabilă de aranjament din bazele nucleotidelor de pe molecula ADN.

Insiruirea bazelor determina aranjamentul aminoacizilor

Legatura intre secventele bazelor din ADN si secventele aminoacizilor

Până la începutul anilor 1960 cercetătorii au dezvoltat multe tehnici pentru a studia efectele asupra proteinelor, datorate schimbărilor din secvenţele ADN. Aceste tehnici i-au ajutat pe cercetători să stabilească o legătură definitivă între secvenţele bazelor din ADN şi secvenţele aminoacizilor. Experimente folosind asemenea tehnici au dezvăluit în cele din urmă un set de corespondenţe între grupuri specifice de baze, şi aminoacizi separaţi. Aceste corespondenţe au ajuns să fie numite codul genetic.

Iată cum funcţionează. Vă rugăm aveţi puţină răbdare în timp ce vom încerca rapid să explicăm acestea, căci pentru a recunoşte cum ADN-ul conţine informaţie şi constituie un cod este nevoie de o înţelegere de bază a acestei chestiuni.

În ADN avem structura dublucatenară, de dublu helix, după cum am văzut.

22Să presupunem că pe o parte avem bazele A C T G (adica Adenină Citozină Timină şi Guanină). Ei bine, în ADN, elementul A (sau Adenină) formează pereche doar cu T (Timină). Iar C (Citozină) formează pereche doar cu G (Guanină). Aceasta înseamnă că atunci când avem pe o parte ordinea sau aranjamentul de A C T G de exemplu, vizavi, pe cealaltă parte a helixului dublu, în cealaltă direcţie vom avea T G A C, căci Adenina e mereu vizavi de Timină, iar Guanina e mereu vizavi de Citozină. Bazele chimice din ADN vin în multe diferite ordini, însă în oricare ordine ar fi, Adenina e mereu perechea Timinei, iar Guanina perechea Citozinei.

Formarea unei proteine implică un proces numit transcripţie. În timpul acestui proces, molecula de ADN se desface de-a lungul ei, iar cele două catene sunt separate.

catene separate

Legaturi de hidrogen

În imaginea de sus se pot vedea liniile punctate, care arată legăturile de hidrogen dintre Adenină şi Timină. În cadrul transcriptiei ADN, legăturile de hidrogen sunt rupte permiţând helixului dublu să se desfacă.

Transcriptie ADN

Apropo, când ADN-ul se desface iar cele două catene sunt separate, o proteină este necesară pentru desfacere. Însă proteinele se formează doar din ADN. Aceasta demonstrează că ambele – proteinele şi ADN-ul – trebuie să fi existat simultan de la început. Însă vom vorbi mai mult despre aceasta mai târziu.

Deci atunci când molecula ADN despre care vorbim se desface, bazele de la A C T G vor fi lăsate expuse pe o singură catenă de ADN. ADN-ul conţine milioane de secvenţe de baze, însă vom lua doar un exemplu simplu de 4.

Secvente de baze

După ce ADN-ul se desface iar cele două catene sunt separate, o enzimă numită ARN-polimerază va face o copie a uneia dintre catenele de ADN expuse, numită catenă şablon. Însă va face o copie într-o formă complementară, numită ARNm sau ARN-mesager.

ARN mesager

 

ARNmesager

Ceea ce se întâmplă este că nucleotidele libere, similare cu componentele ADN-ului, sunt unite într-o moleculă numită ARNm, sau ARN-mesager.

Molecula ARNm

Această moleculă ARNm se uneşte cu catena ADN expusă, astfel încât dacă molecula ARNm se uneşte cu baza G a nucleotidei, adică Guanina, ARNm-ul va aveau un C în acel loc, căci C se uneşte mereu în pereche cu G.

Singura diferenţă dintre ADN şi ARNm este că ARNm-ul foloseşte un sistem de codificare puţin diferit. ADN-ul foloseşte A T C G pentru Adenină, Timină, Citozină şi Guanină, însă ARNm-ul foloseşte U în loc de T.

UracilARNm-ul foloseşte U (adică Uracil) în loc de T (Timină), astfel că sistemul de codificare este A-U-CG, în loc de ATCG. Aceasta înseamnă că atunci când ARNm-ul formează pereche cu catena de ADN, şi când se combină cu A (adenină), nu va avea un T ca la ADN, ci va avea un U (adică uracil).

Când procesul de împerechere a bazelor este încheiat, adică, atunci când ARN-ul mesager a făcut o copie complementară a catenei ADN-şablon, atunci molecula de ARNm se va îndepărta, în timp ce catenele de ADN se reunesc. ARNm-ul va părăsi apoi nucleul şi va intra în citoplasmă.

Citoplasma

Când ARNm-ul a părăsit nucleul, o proteină numită ribozom va veni. Această proteină va prinde molecula de ARNm. În acest moment ne mutăm de la procesul numit transcripţie ADN, la procesul numit translaţie ADN.

ARNtransfer

Când ribozomul apucă molecula de ARNm, o altă moleculă se apropie, numită ARNt sau ARN-transfer. Aceasta este o parte extrem de importantă. Ataşat în vârful moleculei ARN-transfer se află un aminoacid. Fiecare ARN-transfer recunoaşte doar un singur aminoacid.

Aminoacid

În partea de jos a ARN-ului transfer sunt trei baze. Aceste trei baze formează perechi cu 3 baze de la ARNm-ul transcripţie despre care tocmai am dicutat. Se poate vedea aceasta în imagine. Atunci când catena ARNm are înşiruirea de baze A U G (Adenină, Uracil, Guanină), ARN-ul transfer cu bazele complementare la bază şi aminoacizii corespunzători care se unesc cu acele baze vor forma perechi cu bazele corespunzătoare de la ARNm. În acest caz, U A C de la ARNt se va îmbina cu A U G de la ARNm, pentru că A este complementar cu U, etc. Deoarece molecula ARNt are doar 3 baze după cum vedem aici, codificarea sau îmbinarea pe care o face în cadrul translaţiei ADN apare în seturi de câte 3, după cum se vede şi în aceste imagini. Trei înşiruiri de baze aşadar ajung să exprime un aminoacid.

Cele trei baze care fac aceasta pe ARNm, arătate la bază, sunt numite Codon. Cele trei baze de pe ARNt care formează perechi cu Codonul de pe ARNm sunt numite Anticodon. În exemplul pe care îl privim, codonul ar fi A U G, iar anticodonul ar fi U A C.

Codon AnticodonDupă ce primul codon şi anticodon formează perechi, ARNm-ul se deplasează de-a lungul ribozomului, spre următorul codon, iar o altă moleculă ARNt se apropie, cu aminoacidul ei specific în vârf, şi îşi potriveşte bazele complementare cu următorul set de trei baze de pe ARNm.

insiruiri de baze
Cei doi aminoacizi din partea de sus se unesc apoi printr-o legătură peptidică, iar molecula ARNt este apoi eliberată de ARNm.

Legatura peptidica aminoacizi

Acest proces continuă până când se formează un lanţ de aminoacizi.

Lant de aminoacizi_Deci ce avem aici este un cod în care seturi de câte 3 baze intră în legătură cu un aminoacid anume specificat. Există un cod şi există informaţie.

Informaţia este un aranjament improbabil, sau o secvenţă, care produce un efect specific. Iar această informație sau aranjament improbabil care produce un efect specific trebuie distinsă de o secvenţă care este foarte improbabilă dar nu produce vreun efect.

De exemplu, unii adepţi ai teoriei evoluţiei vor spune că deşi ordinea aminoacizilor din proteine este astronomic de improbabilă când este comparată cu numărul total de înşiruiri posibile, poţi de asemenea arunca pachete de cărţi de joc pe jos şi să ajungi la înşiruiri de cărţi care sunt extrem de improbabile în ceea ce priveşte numărul total de înşiruiri de cărţi care ar fi putut să apară. Însă acest argument este invalid, deoarece aranjamentul improbabil de cărţi care a rezultat după ce au fost aruncate pe jos nu conţine informaţie stabilită, informaţie specifică.

Improbabil

Înşiruirea, secvenţa de cărţi care a rezultat după aruncarea cărţilor nu are vreun efect, deci nu are valoare. Însă ordinea sau aranjamentul improbabil al aminoacizilor din proteine conţine informaţie, pentru că ordinea este aranjată ca să producă un efect anume; rezultă în, şi este necesară pentru functionarea celulei. Aceasta este numită complexitate specificată.

Acest tip de complexitate specificată sau informaţie vine doar din inteligenţă.

În acest exemplu, bazele A U G de pe ARNm, se unesc şi exprimă un aminoacid specific. Aminoacidul exprimat de A U G este numit Metionină. Exista de fapt tabele care arată care codoni, sau seturi de 3 baze de pe ARNm, exprimă care aminoacizi.

Cod geneticÎnşiruirea de baze G C A d exemplu, exprimă aminoacidul Alanină. Deci acest lanţ de aminoacizi ar fi Metionină şi apoi Alanină.

Metionina Alanina

Amintiți-vă că aminoacizii trebuie să se aşeze exact în ordinea corectă pentru ca o proteină să se formeze şi pentru ca viaţa să existe. Dacă ordinea nu ar fi corectă, viaţa nu ar exista.

Lanțuri de aminoacizi

După cum am văzut deja, o proteină relativ scurtă este compusă din aproximativ 150 de aminoacizi aflaţi în exact ordinea corectă. Multe proteine au nevoie de mii de aminoacizi aşezaţi în înşiruirea exact corectă. Gândiţi-vă asupra acestui lucru. Aceasta înseamnă că atunci când bazele din molecula de ADN, de pe helixul dublu, sunt formate – deoarece aranjamentul acelor baze va determina ce aminoacizi vor rezulta în cele din urmă – acele baze trebuie formate ţinând seama de ceea ce urmează de-a lungul şirului, exprimând în mod corect fiecare codon de 3 baze care se va uni cu fiecare aminoacid, iar bazele de ADN trebuie să le exprime în exact ordinea corectă, sau viaţa nu ar mai exista.

Şi iată ce e cel mai important de scos în evidenţă aici. Aranjarea codonilior (a înşiruirilor de câte 3 baze), cu aminoacizi anume, nu este determinată de proprietăţi fizice sau de reacţii chimice. După cum Stephen C. Meyer explică în Signature in the Cell p. 129-130:

Legaturi chimice

“Nu este nimic despre proprietăţile chimice ale bazelor din ADN, sau a celor din ARNm, care să favorizeze o legătură chimică cu orice aminoacid anume sau cu altul. Aminoacidul şi perechile codon-anticodon se află la capete opuse ale moleculei ARNt. Această distanţă asigură că nici codonul de pe ARNm nici anticodonii de pe ARNt nu interacţionează cu aminoacizii. După cum Crick a anticipat, reacţiile chimice directe între baze, codoni, şi aminoacizi nu determină sarcinile care constituie codul genetic.”

În alte cuvinte – iar aceasta e extrem de important – reacţiile chimice nu determină, nu sunt cauza pentru care G C A se va uni cu aminoacidul Alanină.

Legaturi chimice 2

Observaţi distanţa care există între G C A, perechea sa anticodonul C G U, şi aminoacidul exprimat de G C A. Se află la capete opuse a ARNt-ului. Aceasta înseamnă că reacţiile chimice între codonul G C A şi aminoacidul pe care îl exprimă, Alanină, nu poate fi socotit cauza distribuirii lor. Nu. Este altceva care determină distribuirea. Ceva care depăşeşte limitele proprietăţilor chimice ale acestor lucruri.

Baze molecula ADN

Aceasta este adevărat şi despre aranjamentul bazelor de pe molecula ADN. De ce sunt bazele din ADN aranjate în ordinea precisă care le permite să ajungă la secvenţe, înşiruiri funcţionale? Ordinile în care sunt aranjate sunt foarte improbabile. Care este cauza lor? Rezultă cumva din atracție chimică? Nu. Nu se poate afirma în mod logic că legăturile chimice dintre bazele din ADN determină înşiruirea lor corecta sau sunt cauza aranjamentului unic pe care îl vedem în ADN. Acest argument nu este valid, deoarece nu există legături între cele 4 baze pe axa longitudinală Nord-Sud a moleculei ADN. După acest citat, vom încerca să punem în termeni simpli de ce acest lucru e atât de semnificativ.

”Acolo în clasă acest adevăr elementar al chimiei ADN-ului m-a lovit brusc. Am realizat că pentru a explica secvenţele bogate în informaţie ale ADN-ului invocând afinităţi diferenţiale ale legăturilor chimice însemnă că trebuie să fie legături chimice de intensitate diferită între diferitele baze de-a lungul axei purtătoare de informaţie a moleculei ADN.

Însă s-a dovedit că nu există nicio afinitate diferenţială a legăturilor; nu există legături între bazele critice purtătoare de informaţie din ADN. Nu există nicio afinitate diferenţială semnificativă între oricare dintre cele patru baze şi punctele de legătura de-a lungul coloanei de fosfat. În schimb, acelaşi tip de legătură chimică are loc între bază şi coloană, indiferent de care bază formează legătura. Toate cele patru baze sunt acceptabile. Niciuna nu este favorizată chimic.

Aceasta înseamnă că nu este nimic la coloana moleculei şi nici la modul în care cele patru baze se leagă de ea, care să facă o secvenţă mai probabilă să se formeze decât alta. Mai târziu am aflat că renumitul biochimist al originii vieţii Bunt Olaf Coopers concluzionase în mod asemănător.” (Meyer, “Signature in the Cell”, p. 243 -244.)

Ordinea in molecula de ADN
Ceea ce el spune este că, dacă privim această imagine şi ne concentrăm asupra setului al doilea de baze, de pe partea stângă, A C G şi T, acele patru baze sunt vizavi de T G C A. Privind aceste baze observaţi că sunt legături direcţionate orizontal între A şi T, şi între C şi G. Aceste legături orizontale leagă Adenina şi Timina, respectiv Citozina şi Guanina. Însă, observaţi că dacă privim vertical, longitudinal Nord-Sud, nu există legături între A şi C, sau C şi G, sau G şi T, etc.

De vreme ce nu există legături de-a lungul acestei critice axe purtătoare de informaţii a moleculei, Nord-Sud, reacţiile chimice nu pot explica de ce A ar fi urmat de C, iar C urmat de G, etc. în ordinea extrem de improbabilă şi nerepetabilă pe care o găsim în ADN. Deoarece nu există legături acolo, nu se poate spune că Guanina este mai probabil să urmeze chimic Citozinei, etc. Nu. Altceva aranjează ordinea. Iar ordinea corectă este necesară pentru ca viaţa să existe şi să funcţioneze.

Pe lângă aceasta, dacă privim din nou literele A C G şi T, observaţi că fiecare literă sau produs chimic se ataşează de coloana moleculei. Acelaşi tip de legătură are loc cu toate cele patru produse chimice. Nu este vreo diferenţă. Acelaşi tip de legătură există între bază şi coloană indiferent de care bază vorbim. Cand A se leagă de moleculă, sau când C, G, sau T fac aceasta, aceeaşi legătură este prezentă. Aşadar, nu există vreun motiv, din punct de vedere chimic, pentru ca o ordine de produşi chimici să se formeze mai degrabă decât alta. Toate ordinile sunt echivalente din punct de vedere chimic. Deci proprietățile chimice nu sunt cauza aranjamentului unic, specific şi foarte improbabil, a bazelor din ADN. Altceva este cauza lor.

Ziar

Meyer face o analogie excelentă când scoate în evidenţă că dacă priveşti un ziar şi iei în considerare articolele pe care le conţine, poţi explica făcând referire la proprietăţi chimice, cum tuşul se leagă de ziar. Însă aceasta nu explică de ce, şi cum, cuvintele din ziar sunt aranjate într-un mod care are sens, pentru a comunica informaţie, pentru a afişa un titlu pe care oamenii să-l înţeleagă. Aranjamentul literelor dintr-un ziar într-un mod ce poate fi înţeles, pentru a realiza un efect anume, este explicat doar prin inteligenţă. O inteligenţă care le-a aranjat astfel. O inteligenţă care depăşeşte mijlocul material de tuş şi hârtie este necesară pentru a aranja literele într-un mod în care să comunice un mesaj anume.

Acest adevăr se păstrează şi pentru ADN. Aranjamentul bazelor din ADN şi aranjamentul aminoacizilor din proteine nu poate fi exprimat prin proprietăti chimice sau reacţii chimice; nu, ci prin inteligenţă. Şi deoarece vorbim despre un design, despre un proiect la un nivel ce întrece orice şi-ar putea imagina mintea umană, o inteligenţă supremă este singura explicaţie de ce bazele din ADN, aminoacizii, şi proteinele, sunt aranjate într-un mod care depăşeşte limita materialelor implicate pentru a ajunge la un efect anume. Căci ceea ce avem în fiecare proteină în parte este un aranjament de aminoacizi extrem de improbabil. Este mai improbabil decât a găsi un singur atom anume printr-o căutare aleatorie, dintre toţi atomii din galaxie. Acest aranjament vine dintr-un aranjament anterior extrem de improbabil a bazelor nucleotide din ADN. Aceste aranjamente extrem de improbabile sunt toate organizate să producă un efect anume. Iar aceasta este definiţia informaţiei. În experienţa repetată a omului, ceea ce ştiinţa trebuie să utilizeze, informaţia vine doar din inteligenţă.

Radio

De exemplu. Dacă oamenii caută unde radio şi aud doar repetiţii statice, ei nu consideră aceasta ca fiind dovadă pentru inteligenţă sau informaţie. Trebuie să caute altceva. Însă dacă primesc o serie de sunete sau semnale care sunt ieşite din comun, improbabile, conforme unor tipare ce pot fi recunoscute, sau care să realizeze un efect anume, ei înţeleg acele semnale, acele unde, să fie informaţie, şi dovada pentru inteligență.

Luând ca bază fiecare consideraţie ştiinţifică şi raţională, ADN-ul, lanţurile funcţionale de aminoacizi, şi proteinele, dovedesc că o inteligenţă cu mult superioară a fabricat sitemele procesatoare de informaţie din celulă. De asemenea, poate să fie demonstrat că ADN-ul şi proteinele au fost create simultant, adică în acelaşi timp, când luăm în considerare următoarele.

Am discutat cum aranjamentul bazelor din ADN constituie codul pentru aranjamentul aminoacizilor dintr-un lanţ, aranjament care este necesar pentru a forma o proteină. Aceasta înseamnă că pentru a se forma o proteină trebuie să ai ADN. Însă pentru ca ADN-ul să fie copiat şi transcris -lucru care face parte din procesul de formare a unei proteine – trebuie să ai proteine.

Gândiți-vă asupra acestui lucru. Înseamnă că dacă am fi avut ADN fără proteine, nu s-ar mai fi putut ajunge la proteine sau viaţă, pentru că ADN-ul are nevoie de proteine, ca să devină proteine. Şi nu s-ar putea începe cu proteine, adică să ai proteine fără ADN, pentru că proteinele vin doar dintr-o înşirurire specifică a bazelor din ADN. Aceasta dovedeşte că una nu putea evolua în cealaltă de-a lungul timpului, ci au fost create amândouă în acelaşi timp.

Un exemplu excelent pentru aceasta este ARN-polimerază , una dintre enzimele proteice implicate în transcripţia ADN.

ARNpolimeraza

ARN-polimerază este – după cum am menţionat – ceea ce face o versiune ARNm a uneia dintre catenele de ADN. Aceasta trebuie făcut pentru ca ADN-ul să formeze o proteină.

Polimeraza

Deci ADN-ul nu devine o proteină, fară proteină – ARN-polimerază. Însă ARN-polimerază se formează doar de la aranjamentul specific anterior al bazelor din ADN. Avem o complexitate ireductibilă. Trebuie să fi fost create în acelaşi timp.

De asemenea interesant este că legăturile de hidrogen care unesc perechile de baze din ADN nu sunt puternice individual, însă când sunt unite în helixul dublu ele asigură o stabilitate foarte mare. Se aseamnă cu un fermoar. O singură legătură nu este în mod deosebit puternică, însă când este închis fermoarul, acesta devine stabil. Această proiectare splendidă oferă ADN-ului flexibilitatea de a se desface pentru transcripţie, însă şi puterea de a nu se destrăma. Poartă semnele unei creaţii măreţe.

Într-adevăr, când a format ADN-ul şi miliardele sale de baze, Cel care le-a aranjat ştia că ordinea precisă a bazelor poziţionate va determina ordinea precisă a bazelor complementare de pe ARNm. De asemenea, ştia că aceste baze complementare de pe ARNm vor semnala în schimb exact codurile pentru cele 3 baze, sau codon, fiecare dintre care se va potrivi cu un anticodon complementar cu 3 baze de pe ARNt. Știa că atunci când fiecare dintre aceşti codoni se va uni cu un aminoacid precis, că aminoacizii trebuie aleşi în ordinea corectă, dintr-un număr astronomic de mare de alte înşiruiri posibile, dacă viaţa avea să existe şi să funcţioneze.

În alte cuvinte, când a înşiruit bazele din ADN, ştia că după procesele de transcripţie şi translatie ADN, secvenţa finală de aminoacizi exprimată şi semnalată de acele baze este exact secvenţa pe care o căuta. Iar toate acestea sunt determinate, formate, şi executate pe o scară atât de mică, încât niciun ochi omenesc nu le poate vedea fără ajutor, şi nicio mână omenească nu se poate apropia de dexteritatea cu care au fost aranjate.

“Şi acum, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul şi Tu olarul, toţi lucrul mâinilor Tale suntem.” (Isaia 64:8)

“Dumnezeu, El este mai înalt decât cerurile. Şi ce vei face tu? El este mai adânc decât împărăţia morţii. Cum vei pătrunde-o tu? Măsura Lui este mai lungă decât pământul şi mai lată decât marea.” (Iob 11 :7-10)

În alcătuirea codului genetic, s-a dovedit că secvenţe specifice de câte 3 baze sau codon, reprezintă comenzi efective pentru a porni şi a opri lanţuri de aminoacizi. De exemplu, când bazele A U G se aliniază pe transcrierea ARNm, reprezintă un codon de început. Începe lanţul de aminoacizi, la fel cum ai începe un mesaj cu “Dragă”, sau un program de calculator cu “Run”.

Ribozomul va continua să adauge aminoacizii codaţi pe transcrierea ARNm până când ajunge la un codon de oprire. Codonii de oprire sunt reprezentaţi de trei coduri de baze care semnalează literalmente sfârşitul lanţului de aminoacizi, la fel cum ai termina un mesaj folosind fraza “Cu stimă”, sau un program de calculator folosind comanda “End”. Exemple ale acestor codoni de oprire sunt U G A şi T A G. Întregul proces este asemănător cu un program al unui supercalculator, având comenzi de pornire şi oprire programate la locurile potrivite. Însă ADN-ul este un program de calculator şi un limbaj ce operează pe un nivel de sofisticare şi proiectare ce întrece cu mult orice a produs vreodată vreo fiinţă umană. După cum a remarcat şi fondatorul companie Microsoft, Bill Gates:

“ADN-ul uman este ca un program de calculator, însă mult mult mai avansat decât orice software creat vreodată”

ADN-ul este atât de complex încât de abia am început să înţelegem cum funcţionează. Anumite regiuni ale ADN-ului codifică pentru alte regiuni. Ele fac aceasta în moduri pe care nu le înţelegem pe deplin. De asemenea, secţiuni ale ADN-ului (introns), care anumiţi adepţi ai teoriei evoluţiei credeau că sunt secţiuni nefolositoare de gunoi ale ADN-ului, s-a descoperit acum – iar aceasta nu ar trebui sa fie surprinzător pentru credincios – că joacă roluri funcţionale importante în celulă.

Complexitate

Însă, în ceea ce îi priveşte pe majoritatea adepţilor teoriei evoluţiei, dacă scopul unei porţiuni din ADN nu este imediat aparent şi recunoscut de ei, în mândria şi orbirea lor, ei concluzionează în mod eronat că nu e folositoare. Ei cred în acest fel în ciuda faptului că inteligenţa şi înţelegere lor mică şi limitată nu le permite nici măcar o mică idee despre funcţia şi capabilitatea totală a ADN-ului. Adevărul este că ceea ce omul consideră că e o greşeală în proiectarea celulei, este de fapt un alt exemplu despre ceea ce omul nu înţelege încă.

Până în anii 1950 cercetătorii practic nici nu aveau habar despre ce are loc în celulă. Ei credeau că celula este o substanţă simplă asemănătoare unei pete. În ultimele decenii o lume de informaţii microscopice, organizări şi mecanisme au fost descoperite în cele mai mici porţiuni ale corpului.

CelulaÎn ciuda acestor descoperiri extraordinare (care ar trebui să oprească în uimire pe toţi cercetătorii şţiințifici), dacă orice lucru din această incredibilă lume proiectată nu apare minţilor lor finite că având sens complet şi perfect, ei dau vina cu insolenţă pe ADN, decât, aşa cum ar trebui, să recunoască faptul că nu reuşesc ei să înţeleagă cum trebuie.

“Nebunii dispreţuiesc înţelepciunea” (Proverbe 1:7)

Charles-Darwin-originea-speciilor

Charles Darwin, cel care a produs teoria evoluţiei, a recunoscut:

“Dacă poate fi demonstrat că a existat orice organ complex care nu ar fi avut cum să fie format prin modificări numeroase, succesive, şi mici, teoria mea s-ar prăbuşi în totalitate” (Darwin, “Origin of Species”, ediţia a 6-a, 1988, pagina 154.)

Asemenea sisteme complexe nu doar există în multe creaturi, însă există în fiecare celulă. După cum am văzut, proteinele nu pot exista fără informaţia din ADN, iar ADN-ul nu poate deveni proteine, fără proteine. Iar proteinele nu au niciun folos fără celalalte mecanisme şi fabrici moleculare ale celorlalte proteine, care muncesc la unison în celulă. Ca urmare, proteinele nu ar fi avut cum să fie formate prin modificări mici şi succesive, iar ADN-ul n-ar fi avut cum să devină proteine fară alte proteine deja funcţionale. Toate trebuiau să fie, şi au fost, create simultan. Aşa-zisa teorie a lui Darwin este astfel complet distrusă.

Când Darwin a publicat aşa-zisa teorie a sa, literlamente habar nu avea despre cum era celula cu adevărat sau ce avea loc în interiorul ei. Teorie sa e de fapt un elaborat basm cu zâne, care putea fi adoptat doar de o generaţie întunecată spiritual.

ADN-ul conţine informaţie specificată, un cod, mecanisme, şi procese pe o scară de nanotehnologie pe care cei mai capabili proiectanţi din lume ar putea doar visa să o creeze vreodată. Experienţele ştiinţifice ne învaţă că asemenea informaţii, coduri, mesaje, limbaje de calculator, vin doar de la un proiectant, de la un creator inteligent.

Pasare cod ADN

De vreme ce vorbim despre informaţie şi inteligenţă în toate lucrurile vii, ADN-ul şi celula sunt dovada pentru un suprem Creator inteligent. Dumnezeu a creat ADN-ul şi toate procesele extraordinare care au loc în celulă, şi a făcut acestea toate deodată.

Nu este un accident că în acelaşi timp când omul a început să înţeleagă tehnologia de calculator, şi să proiecteze cu succes programe pentru calculator, omul a învăţat de asemenea că forme mult mai avansate ale acestor sisteme există deja în fiecare persoană.

Tehnologie

Însă sitemele din celulă au fost proiectate să fie atât de mici încât ochiul uman fără ajutor nu avea cum să le găsească. Erau ascunse, pentru a fi dezvăluite doar când omul modern credea că a ajuns la cunoaştere şi înţelegere neîntrecută.

Pe lângă rolul evident din funcţiile vieţii, proiectarea din celulă a fost menită de Dumnezeu să aminteasca omului că orice el crede că a descoperit, Dumnezeu o ştia deja, şi într-un mod infinit mai mare.

Infinit mai mare