Obiecția 4): Cum rămâne cu erezia materială? Nu pot papii Vatican II să fie doar eretici-material?

Răspuns:  Un “eretic-material” este un catolic ce greșește cu bună-credință despre o chestiune dogmatică. Antipapii Vatican II sunt fără îndoială eretici reali. Sunt multe motive de ce nu pot fi eretici-material (catolici ce greșesc cu bună-credință), cele mai importante dintre acestea fiind:

1) nu țin misterele esențiale ale Credinței; 2) ei resping dogme evidente de care sunt pe deplin conștienți.

“Eretic-material” este un termen folosit de teologi pentru a descrie un catolic ce greșește cu bună-credință despre o anumită învățătură a Bisericii, care nu a negat-o în mod intenționat. Singurul mod prin care cineva poate fi “eretic-material” este prin a nu ști faptul că poziția pe care o ține este contrară învățăturii Bisericii. O astfel de persoană și-ar schimba poziția imediat după ce a fost informat despre învățătura Bisericii în această privință. Prin urmare, un așa-numit “eretic-material” nu este eretic, ci mai degrabă un catolic confuz care nu neagă nimic din ceea ce el știe ca Biserica să fi învățat. Faptul că un așa-numit “eretic-material” nu este un eretic, este dovedit de faptul că un așa-numit “eretic-material” nu încetează să facă parte din Biserică; și am arătat deja prin multe citate că toți ereticii încetează să fie membri ai Bisericii.

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florența, “Cantate Domino,” 1441: “Sfânta Biserică romană, cu fermitate crede, profesează şi propovăduieşte, că toţi cei care sunt în afara Bisericii catolice, nu doar păgânii dar şi evreii sau ereticii şi schismaticii …”17

În plus, un așa-numit “eretic-material” (un catolic confuz) nu atrage asupra sa pedeapsa veșnică pentru că a negat Credința; însă toți ereticii atrag asupra lor pedeapsa veșnică pentru că au negat Credința.

Papa sf. Celestin I, Conciliul din Efes, 431: “…TOȚI ERETICII corup adevăratele exprimări ale Duhului Sfânt cu propriile lor minţi malefice şi atrag asupra lor o văpaie nepieritoare.”18

Prin urmare, un eretic-material nu este un eretic, ci un catolic ce greșește inocent despre o anumită învățătură a Bisericii. Așadar, cei care pretind că Benedict al XVI-lea nu cunoaște toate dogmele pe care le neagă, și este astfel doar un “eretic-material” (în alte cuvinte, un catolic ce greșește) pretind nu doar ceea ce este absurd, ci și ceea ce este IMPOSIBIL. Este imposibil ca Benedict al XVI-lea să fie doar un așa-numit “eretic-material”, din trei motive:

Numărul 1):  Este o realitate faptul că Benedict al XVI-lea cunoaște multitudinea de dogme pe care le neagă. El este mai familiarizat cu învățătura catolică decât aproape oricine din lume. Ține tot timpul discursuri despre declarațiile dogmatice ale Bisericii – aceleași pe care le contrazice și le respinge, precum Vatican I.

 Benedict al XVI-lea, Principles of Catholic Theology (1982), p. 239: “Oricine se întreabă despre învățătura Bisericii cu privire la ordinele sacre găsește la dispoziție o sursă destul de bogată de materiale sursă; trei concilii au vorbit pe larg despre acest subiect: Florența, Trent, și Vatican II. De asemenea, trebuie menționată importanta constituție apostolică a lui Pius al XII-lea (Sacramentum ordinis) din anul 1947.”19

 Benedict al XVI-lea, Principles of Catholic Theology (1982), p. 197-198: “Din partea Occidentului, cererea maximă ar fi ca Orientul să recunoască întâietatea episcopului Romei în sfera completă a definiţiei din 1870 [Vatican I] iar făcând aceasta să se supună în practică unei întâietăţi aşa cum a fost acceptată de bisericile uniate… niciuna dintre soluţiile maxime nu oferă vreo speranţă reală pentru unitate.”20

În aceste citate vedem doar o mică parte a familiarizării lui Benedict al XVI-lea despre învățătura catolică, inclusiv tocmai conciliile pe care el le neagă. Aceleași lucruri se aplică și lui Ioan Paul al II-lea și celorlalți antipapi Vatican II, începând cu Ioan al XXIII-lea. De exemplu, în Declaraţia comună din 1999 cu luteranii despre Justificare (starea de har sfinţitor), Ioan Paul al II-lea și respectiv Benedict al XVI-lea au fost de acord că nu se mai aplică învățăturile Conciliului Tridentin.

 Acordul Vatican-Luteran despre doctrina justificării, aprobat de Benedict al XVI-lea: “# 13.  ÎN LUMINA ACESTUI CONSENS, CORESPUNZĂTOARELE CONDAMNĂRI DOCTRINARE ALE SECOLULUI 16 [i.e., canoanele Conciliului Tridentin] NU SE APLICĂ LA PARTENERUL DE ASTĂZI.”21

Este de la sine înțeles că nu poate să nu cunoască învățătura Conciliului Tridentin dacă este de acord că nu se mai aplică. Mai mult, Benedict al XVI-lea deține mai multe doctorate în teologie și a scris multe cărți în care vorbește complex despre dogmele catolice. Unul dintre noi a citit peste 24 dintre cărțile sale, iar în aceste cărți s-a văzut că Benedict al XVI-lea este mai familiarizat cu ceea ce Biserica catolică învață decât aproape oricine din lume.  Să afirmi că Benedict al XVI-lea sau restul antipapilor Vatican II începând cu Ioan al XXIII-lea au rămas în necunoștință de cauză despre cele mai simple învățături ale Bisericii pe care le-au negat, (despre Domnul nostru, împotriva protestantismului, despre mântuire, împotriva falselor religii, despre libertatea religioasă, etc.), este fals și ridicol în cel mai înalt grad. Să afirmi, de exemplu, că Benedict al XVI-lea nu cunoaște dogma că protestanții sunt obligați să accepte papalitatea ca să nu cadă în erezie – amintiți-vă că el învață exact opusul – este nebunie totală. Este echivalentul la a afirma că cineva poate fi bucătarul-șef la un restaurant de cinci stele și să nu cunoască ce este salata verde. Însă exact o asemenea afirmație vor să credem cei care avansează argumentul “eretic-material”.

Numărul 2): Este imposibil ca Benedict al XVI-lea să fie doar un “eretic-material” sau un catolic confuz, deoarece – presupunând pentru o clipă că nu ar fi auzit vreodată de multitudinea de dogme pe care le neagă (lucru care, după cum am văzut, este cu siguranță neadevărat) – fiind un om care pretinde a fi episcop și papă, este obligația lui să le fi învățat. Prin urmare, nu există nicio scuză pentru el pe motiv că nu cunoaște dogmele fundamentale ale Bisericii pe care le neagă.

Un manual de drept canonic: “Dacă delicventul care face această afirmație este un cleric, pledoaria sa pentru diminuare trebuie respinsă, fie ca neadevărată, sau altfel, ca indicând ignoranță nefirească, sau cel puțin crasă și indolentă… Formarea sa ecleziastică în seminar, cu teologia morală și dogmatică, istoria ecleziastică, fără a mai menționa măcar codul de drept canonic, toate asigură că atitudinea Bisericii față de erezie i-a fost comunicată.”22

Numărul 3):  Este imposibil ca Benedict al XVI-lea să fie doar un “eretic-material”, deoarece există anumite lucruri pe care fiecare adult trebuie să le țină neapărat (necesitate de mijloace) dacă vrea să fie catolic, iar Benedict al XVI-lea nu ține aceste lucruri. Fiecare adult catolic trebuie să creadă în Sfânta Treime, în Întrupare, că Isus Cristos și Biserica Sa sunt adevărate, și că alte religii în afara lui Isus Cristos sunt false. Aceste mistere esențiale trebuie știute neapărat (necesitate de mijloace).

Papa Benedict al XIV-lea, Cum Religiosi (# 1), 26 Iun. 1754: “Însă nu am putut să ne bucurăm, când ne-a fost raportat ulterior că în cursul instruirii religioase pregătitoare pentru Spovadă și Sfânta Împărtășanie s-a găsit foarte frecvent că aceste persoane nu cunoșteau misterele de credință, chiar și acele aspecte care trebuie știute neapărat; prin urmare, erau inapți de a lua parte la sacramente.”23

În alte cuvinte, fiecare catolic ajuns la vârsta cunoașterii trebuie să aibă o cunoaștere pozitivă a unor anumite mistere pentru a se putea mântui. Nu există scuze, chiar și pentru ignoranță. Astfel, dacă cineva ține o părere care distruge credința în acele mistere, chiar dacă a fost învățat incorect, nu este catolic.

Papa Benedict al XIV-lea, Cum Religiosi (# 4): “…duhovnicii trebuie să efectueze această parte a datoriei lor ori de câte ori vine la ei cineva care nu cunoaște ceea ce neapărat trebuie cunoscut pentru mântuire…”24

Papa sf. Pius al X-lea, Acerbo Nimis (# 2), 15 Apr. 1905: “Și astfel, predecesorul nostru Benedict al XIV-lea pe bună dreptate a scris: ‘Declarăm că un mare număr dintre cei care sunt condamnați la pedeapsa veșnică suferă această nenorocire perpetuă din cauza ignoranței față de acele mistere de credință care trebuie cunoscute și crezute pentru a te putea mântui.’”25

De exemplu, dacă cineva crede de fapt în trei dumnezei diferiți și nu într-un singur Dumnezeu în trei persoane divine, atunci nu este catolic – punct. Aceasta rămâne valabil chiar dacă nu i-a fost predată vreodată adevărata doctrină despre Sfânta Treime. Nu este catolic, deoarece credința sa contrazice un mister esențial pe care trebuie să-l creadă pentru a avea adevărata Credință.

La fel, dacă cineva crede că alte religii, precum islamul, iudaismul, etc. sunt și ele bune, atunci acea persoană nu crede că Isus Cristos (și, prin extensie, Biserica Sa) este singurul adevăr. Cel care nu crede că Isus Cristos (și, prin extensie, Biserica Sa) este singurul adevăr, nu are Credința catolică – punct. Aceasta este adevărat chiar dacă nu i-a fost predată vreodată adevărata doctrină despre acest aspect. De aceea papa Pius al XI-lea spune că toți cei care țin părerea că toate religiile “sunt mai mult sau mai puțin demne de laudă” au abandonat adevărata religie – punct.

Papa Pius al XI-lea, Mortalium Animos (# 2): “… Cu siguranţă asemenea încercări nu trebuie acceptate în vreun fel de catolici, căci sunt bazate pe acea falsă opinie care consideră toate religiile ca fiind mai mult sau mai puţin demne de laudă, pentru că ele toate în diferite feluri manifestă şi semnifică acel simţ care este înnăscut, şi prin care suntem conduşi la constatarea obedientă a regulii Sale. Cei care ţin această opinie nu doar se află în eroare şi sunt înşelaţi, ci, de asemenea, distorsionând ideea de religie adevărată ei o resping, şi puţin câte puţin se îndepărtează spre naturalism şi ateism, aşa cum este numit; din aceasta rezultând clar că cineva care susţine pe cei care ţin aceste teorii şi încearcă să le pună în practică, abandonează în totalitate religia divin revelată.”26

Ei bine, am arătat că Benedict al XVI-lea și “predecesorii” lui cred că iudaismul, islamul, etc. sunt bune. Benedict al XVI-lea a fost chiar inițiat în islam într-o moschee la 30 noiembrie 2006. El și “predecesorii” lui laudă aceste religii. Benedict al XVI-lea a numit în mod special islamul “nobil” și a spus că reprezintă “măreție”. Nu este posibil pentru el să creadă aceste lucruri și să fie un catolic “eretic-material”, deoarece nu crede într-un mister esențial pe care trebuie să-l țină pentru a avea adevărata Credință: că Isus Cristos este singurul adevăr. Prin urmare, Benedict al XVI-lea nu este catolic – punct.

Acest lucru este dovedit și din alt unghi. Deoarece este mister esențial al Credinței catolice că Isus Cristos (și, prin extensie, Biserica Lui) este singurul adevăr, rezultă că cei care cred acest mister țin și faptul că Biserica lui Cristos trebuie crezută. Aceasta este învățătura papei Leon al XIII-lea.

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 13), 29 Iun. 1896: “Nu ţii adevărata Credinţă catolică dacă nu propovăduieşti că trebuie ţinută Credinţa Romei.”27

Dacă cineva afirmă că religia catolică nu trebuie să fie acceptată de necatolici, atunci acea persoană nu este catolică. După cum am arătat, antipapii Vatican II învață că religia catolică nu trebuie acceptată de necatolici; ei învață specific că schismaticii estici nu trebuie să se convertească la Credința catolică.

 Paul al VI-lea, Declaraţie comună cu schismaticul “papa” Shenouda al III-lea, 10 Mai 1973: “Paul al VI-lea, episcop al Romei şi papă al Bisericii catolice, şi Shenouda al III-lea, papă al Alexandriei şi patriarh al Scaunului sfântului Marcu… în numele acestei iubiri, respingem toate formele de prozelitism… Să înceteze, acolo unde ar putea să existe…”28

 Ioan Paul al II-lea, Omilie, 25 Ian. 1993: “’ Modul în care se înfăptuieşte unitatea creştină, de fapt,’ spune documentul Comisiei Pontificale pentru Rusia, ‘nu este prozelitismul ci dialogul fratern”29

 Benedict al XVI-lea, Discurs către protestanţi la Ziua Mondială a Tineretului, 19 Aug. 2005: “Şi acum întrebăm: Ce înseamnă să restaurăm unitatea tuturor creştinilor?… această unitate nu înseamnă ceea ce ar putea fi numit ecumenismul întoarcerii: adică, a nega şi a respinge istoria credinţei cuiva.  Absolut nu!30

În plus…

Legea Bisericii prezumă încăpățânare în erezie dacă nu se demonstrează contrariul.

În plus față de faptele de mai sus care demonstrează că antipapii Vatican II sunt cu siguranță eretici-formal, prezumția legii este împotriva lor:

Canonul 2200.2, Codul de Drept Canonic din 1917: “Când o încălcare externă a legii a fost comisă, se prezumă răutate în forul extern, până când se dovedește contrariul.”

Un comentariu despre acest canon, de Rev. Eric F. Mackenzie, A.M., S.T.L., J.C.L, afirmă:

Tocmai săvârșirea oricărui act care semnifică erezie, de exemplu, declararea unei doctrine ce este contrară sau contradictorie unei dogme revelate și definite, oferă motive suficiente pentru prezumție juridică despre depravare eretică… Circumstanțe de scuză trebuie să fie dovedite în forul extern, iar povara dovezii revine persoanei a cărei acțiune a dat naștere la imputarea ereziei. În absența unei astfel de dovezi, se prezumă că toate scuzele de acest gen nu există.”31

Nu numai că antipapii Vatican II au făcut literalmente sute de declarații contrare dogmei revelate și definite, dar, de asemenea, au declarat explicit ei înșiși că se află în comuniune – în aceeași Biserică – cu schismatici și eretici. În plus, au confirmat aceste declarații cu fapte ce scot la iveală și mai mult aderarea lor la erezie, precum communicatio in sacris (comunicarea în lucrurile sfinte) cu diferite false religii. Așadar, nu este legea sau spiritul Bisericii să exonereze pe cineva care împrăștie public erezie, ci mai degrabă, să prezume că acea persoană este vinovată.

Papa Inocențiu al IV-lea, Conciliul Lyon I, 1245: “Legea civilă declară că cei despre care există dovezi chiar și ușoare că s-au departat de la judecata și calea religiei catolice, trebuie considerați ca eretici, și trebuie să se supună sentințelor pronunțate înpotriva lor.”32

Sf. Robert Bellarmin explică de ce lucrurile trebuie să fie astfel.

Sf. Robert Bellarmin, De Romano Pontifice, II, 30: “…căci oamenii nu au obligaţia de a putea citi inimile, însă când ei văd că cineva este eretic prin faptele sale exterioare, îl judecă a fi un eretic pur şi simplu, şi îl condamnă ca fiind eretic.”

O simplă ilustrare va demonstra și ea de ce lucrurile trebuie să fie astfel. Să presupunem că ai avea niște oi și ai numi un păstor care să aibă grijă de ele. Să presupunem că într-o zi păstorul devine lup și începe să mănânce oile și să le rupă în bucăți.  Căutând bunăstarea acestor oi, l-ai mai păstra pe lup ca șef al oilor?

Ai cere ca celelalte oi care încă nu au fost mâncate, să se supună lupului, și astfel să se pună în pericol apropiat de a fi mâncate? Desigur că nu ai face aceasta, și nici Dumnezeu.

Dumnezeu nu ar putea permite unuia care promulgă erezie formală în forul extern să mențină autoritate în Biserică sau să poată cere supunere catolicilor, indiferent de care ar fi intențiile acestuia. Amintiți-vă, erezia ucide suflete. Să presupunem că lupul din povestea menționată este doar flămând, sau are o zi proastă. Schimbă asta faptul că oile sunt eliminate? Nu.

Mai mult, care lup ce încearcă să înșele pe oameni s-ar declara în gura mare că este un necatolic și dușman al Bisericii?

Matei 7:15 – “Feriţi-vă de profeţii falşi care vin la voi în haine de oi, dar înăuntru sunt lupi răpitori.”

Nu există o modalitate mai eficientă de a ajuta un fals profet decât să insiști că el, în ciuda profesării sale publice a ereziei, menține autoritate în Biserică. Papa sf. Celestin, când s-a confruntat cu cazul ereticului Nestorius, a confirmat autoritar principiul că nu putem considera un eretic-public ca persoană ce deține autoritate. Nestorius, patriarhul Constantinopolului, a început să predice erezie că Maria nu a fost Maica lui Dumnezeu. Credincioșii au reacționat prin ruperea comuniunii cu el, după ce au realizat că, din moment ce Nestorius predica erezie publică și notorie, nu avea cum să dețină autoritate în Biserica catolică. Următorul citat de la papa sf. Celestin se găsește în De Romano Pontifice, lucrarea sfântului Robert Bellarmin.

Papa sf. Celestin: “Autoritatea Scaunului nostru Apostolic a determinat că episcopul, clericul, sau simplul creştin care a fost dat afară din funcţie sau excomunicat de Nestorius ori de adepţii acestuia după ce Nestorius a început să predice erezie, nu vor fi consideraţi ca fiind daţi afară din funcţie sau excomunicaţi. Căci cel care se depărtează de Credinţă cu asemenea predici, nu poate în vreun fel să destituie sau să dea afară pe cineva.”33

Papa Pius al IX-lea confirmă acest principiu, învățând că omul eretic sau schismatic este considerat eretic sau schismatic chiar dacă nu a fost încă declarat ca atare de Sfântul Scaun.

Papa Pius al IX-lea, Quartus Supra (# 12), 6 Ian. 1873: “Având în vedere că facțiunea din Armenia este astfel, ei sunt schismatici chiar dacă încă nu au fost condamnați ca atare de autoritatea apostolică.”34

De aceea, sfinții, teologii, doctorii, canoniștii și papii care vorbesc despre chestiunea unui “papă eretic” evită termenii erezie “materială” și “formală”, căci aceștia sunt termeni care implică o judecată a forului intern. Mai degrabă, ei folosesc cuvintele: public, formal, vădit, notoriu etc. – termeni ce corespund forului extern.

F.X. Wernz, P. Vidal (1943): “Prin erezie notorie și arătată în mod deschis, pontiful roman, dacă ar cădea în erezie, tocmai prin acest fapt este considerat a fi lipsit de puterea de jurisdicție, chiar înainte de orice hotărâre declarativă a Bisericii…”35

Canonul 192, Codul de Drept Canonic din 1917: “O persoană poate fi fără voia sa lipsită de, sau eliminată din, o funcție, fie prin efectul legii sau printr-un act al superiorului legitim.”

Canonul 188.4, Codul de Drept Canonic din 1917: “Sunt anumite cauze care provoacă demisia tacită (subînţeleasă) de la o funcţie, demisie care este acceptată anticipat prin acţiunea legii, şi astfel este validă fără vreo declaraţie. Aceste cauze sunt… (4) dacă s-a depărtat în mod public de credinţă.

Ce este o depărtare publică de la Credinţă?

Canonul 2197.1, Codul de Drept Canonic din 1917: “O nelegiuire este publică: (1) dacă este deja în mod obişnuit cunoscută, sau circumstanţele sunt astfel încât se ajunge la concluzia că poate şi va deveni cu uşurinţă astfel…”

Prin urmare, am prezentat detaliat de ce este cu totul fals ca cineva să afirme că antipapii Vatican II sunt doar “eretici-material”. Nu pot fi eretici-material, deoarece 1) sunt familiarizați foarte bine cu dogmele pe care le neagă; 2) ca “episcopi” sunt obligați să cunoască foarte bine Credința catolică, mai ales dogmele pe care le-au negat; și 3) le lipsește și contrazic misterele esențiale de Credință care trebuie ținute pentru a fi catolic.

Înapoi la secțiunea principală despre răspunsuri

___________________________

17 Decrees of the Ecumenical Councils, ediţie în engleză, Vol. 1, p. 578.
18 Decrees of the Ecumenical Councils, ediţie în engleză, Vol. 1, p. 74.
19 Benedict XVI, Principles of Catholic Theology, ediţie în engleză, Ignatius Press, 1982, p. 239.
20 Benedict XVI, Principles of Catholic Theology, ediţie în engleză, p. 197-198.
21 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, Special Insert, Joint Declaration of the Doctrine of Justification, 24 Noi. 1999, #13.
22 G. McDevitt, The Delict of Heresy, ediţie în engleză, 48, CU, Canon Law Studies 77. Washington: 1932.
23 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, Vol. 1 (1740-1878), p. 45.
24 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, Vol. 1 (1740-1878), p. 46.
25 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, Vol. 3 (1903-1939), p. 30.
26 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, Vol. 3 (1903-1939), p. 313-314.
27 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, Vol. 2 (1878-1903), p. 399.
28 L’Osservatore Romano (Ziarul Vaticanului), ediţie în engleză, 24 Mai 1973, p. 6.
29 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 27 Ian. 1993, p. 2.
30 L’Osservatore Romano, ediţie în engleză, 24 Aug. 2005, p. 8.
31 Eric F. Mackenzie, A.M., S.T.L., J.C.L. Rev., The Delict of Heresy, ediţie în engleză, Washington, D.C.: The Catholic Univ. of America, 1932, p. 35. (Cf. Canon 2200.2).
32 Decrees of the Ecumenical Councils, ediţie în engleză, Vol. 1, p. 283.
33 St. Robert Bellarmine, De Romano Pontifice, II, 30.
34 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, Vol. 1 (1740-1878), p. 416.
35 Ius Canonicum. Rome: Gregorian 1943. 2:453.