Constantinopol, Efes, Calcedon – Biserica primară l-a recunoscut pe episcopul Romei ca succesor al autorității sfântului Petru

Primul Conciliu de la Constantinopol

Sinodul Constantinopol I

Următorul eveniment pe care trebuie să-l analizăm din secolul 4 este Primul Conciliu de la Constantinopol. Acest conciliu este considerat al doilea conciliu general sau ecumenic al Bisericii creştine. Dovada pentru întâietatea romană şi papală la primele 7 concilii ecumenice este în mod special semnificativă în dovedirea învăţăturii catolice despre papalitate, întrucât aşa-zișii “ortodocşi” estici şi mulţi protestanţi acceptă aceste 7 concilii.

Sunt unii printre aşa-zișii “ortodocşi” estici care spun că întâietatea episcopului Romei a fost recunoscută deoarece Roma era capitala imperiului. Deci ei încearcă să spună că episcopul Romei avea întâietate nu pentru că era succesorul autorităţii sfântului Petru, ci pur şi simplu pentru că se afla în cel mai important oraş politic al imperiului.

Împăratul Constantin a mutat capitala imperiului de la Roma la Bizantium în anul 330 d.Cr. şi i-a schimbat numele în Constantinopol. Deci, potrivit anumitor necatolici, când capitala a fost mutată la Constantinopol, Constantinopolul a preluat locul de cel mai important scaun episcopal. Această afirmaţie a “ortodocşilor” estici a fost deja dezmințită de multe dintre lucrurile pe care le-am analizat până acum, care arată că autoritatea episcopului Romei are origine divină, însă este important să ne amintim ce pretind aceşti oameni, în timp ce analizăm următorul canon.

Primul Conciliu de la Constantinopol a avut loc în anul 381. Spune în canonul 3:

“Iar după episcopul Romei, întâietatea cinstei să o aibă episcopul Constantinopolului, deoarece Constantinopolul este Noua Romă. ” (Niceene and Post-Niceene Fathers”, seria 2, vol. 14, p. 178)

Conciliul Constantinopol I canon III NPNF2 vol 14 pg. 178

Acest canon spune că biserica Constantinopolului va avea întâietate după Roma, deoarece Constantinopolul este Noua Romă. Primul lucru care trebuie înţeles despre acest conciliu este că mai întâi a fost considerat conciliu regional. Nu a fost anunţat ca şi conciliu ecumenic sau universal. A avut doar 150 de episcopi din est. A fost conciliu regional ce a fost recunoscut mai târziu ca fiind ecumenic, la Conciliul de la Calcedon în anul 451. Fiecare învăţat care studiază sau scrie despre această perioadă este de acord cu acest lucru. Deci, faptul că episcopul Romei nu a fost implicat în Primul Conciliu de la Constantinopol nu diminuează în vreun fel ceva despre întâietatea papală. Observaţi că până şi la acest conciliu care a început ca regional, vedem din nou că episcopul Romei are întâietate. Vedem că episcopului Constantinopolului i se da o nouă întindere de autoritate, ce o întrece pe cea avută înainte, însă autoritate care este tot după episcopul Romei.

În canon vedem tendinţa de a vrea să se eleveze jurisdicţia Constantinopolului datorită noii poziţii importante din imperiu. Aceasta a fost o tendinţă care a molipsit pe mulţi din est timp de secole şi a fost numită cezaropapism, în care autoritatea spirituală a Bisericii era subordonată autorităţii seculare. Această tendinţă eretică a făcut ca estul să cadă pradă în mod repetat dorințelor eretice ale împăraţilor. În est împăraţii dominau frecvent treburile Bisericii şi le influenţau rânduiala.

Însă, dacă (aşa cum unii “ortodocşi” estici încearcă să spună) întâietatea episcopului Romei s-ar datora doar faptului că se afla în centrul imperiului, de ce acest canon 3 al Primului Conciliu de la Constantinopol tot recunoaşte Roma ca fiind superioară Constantinopolului, în anul 381, după ce capitala a fost deja transferată în Constantinopol? Faptul că până şi acest canon îl plasează pe episcopul Romei în faţa episcopului Constantinopolului ne arată din nou că autoritatea supremă a bisericii Romei nu este legată de vreun aranjament politic, ci de autoritatea apostolică a lui Petru care a fost dată de Isus Cristos.

Trebuie evidenţiat în continuare că papii, când aprobau lucruri din concilii, nu aprobau întotdeauna fiecare canon pe care aceste concilii le promulgau. În cazul Primului Conciliu de la Constantinopol, monumentalul crez despre credinţă pe care l-a promulgat a fost mai târziu acceptat ca fiind dogmatic de către întreaga Biserică, însă nu toate canoanele sale. Iată ce a avut de spus despre acest canon 3 al Primului Conciliu de la Constantinopol faimosul Henry Percival, cel care a pregătit adnotările pentru “Niceene and Post-Niceene Fathers” seria 2. Luaţi în considerare faptul că nu era catolic.

“Trebuie amintit că schimbările cuprinse de acest canon 3 nu afectau Roma direct în vreun mod, însă afectau serios Alexandria şi Antiohia, care până atunci aveau un rang imediat după scaunul Romei. Când papa a refuzat să recunoască autoritatea acestui canon, el de fapt apăra principiul formulat în canonul de la Niceea. Chiar şi ultima clauză a canonului , se pare, nu putea să afecteze vreuna dintre aserţiunile papale, fie ele și cele mai sensibile.”

Deci acest canon nu afectează în vreun fel adevărul catolic cu privire la papalitate, ci mai degrabă ne arată din nou că întâietatea episcopului Romei era recunoscută de întreaga Biserică.

Conciliul de la Efes

Conciliul ecumenic de la Efes

Trebuie să trecem acum la secolul 5, la al treilea conciliu ecumenic: Conciliul de la Efes, din anul 431. Desfăşurarea acestui conciliu arată în mod clar că întâietatea şi jurisdicţia supremă a episcopului Romei era recunoscută de toţi. Conciliul de la Efes a fost ţinut în est, iar cel care ocupa scaunul papal atunci era papa sf. Celestin. Următoarele citate şi evenimente de la desfăşurarea conciliului pot din nou să fie găsite într-o versiune a conciliilor care e vândută de seminariile “ortodoxe” estice: “Niceene and Post Niceene Fathers” seria 2.

În sesiunea 1 din Efes, conciliul spune că a fost obligat să-l condamne pe ereticul Nestorie, de canoane şi de:

“…preasfântul nostru părinte… Celestin, episcopul roman…” (Niceene and Post-Niceene Fathers”, seria 2, vol. 14, p. 218)

Conciliul din Efes Sesiunea 1 desfasurare NPNF2 vol 14 pg 218În sesiunea 2 din Efes se menţionează despre scrisorile papei Celestin:

“… episcopul Scaunului Apostolic, care au fost aduse de noi… din care reverența voastră să poată vedea câtă grijă el are pentru toate bisericile.” (Niceene and Post-Niceene Fathers”, seria 2, vol. 14, p. 219)

Conciliul din Efes Sesiune 2 desfasurare NPNF2 vol 14 pg 219

Deci vedem recunoaştere că episcopul Romei are grijă pentru toate bisericile. În scrisoarea papei, care a fost citită în sesiunea a doua, vedem că porunceşte conciliului:

“… i-am trimis pe sfinţii noştri fraţi … ca să fie prezenţi la ce se înfăptuieşte şi ca să execute lucrurile care deja au fost decretate de noi. Îndeplinirea acestora va fi fără îndoială acceptată de sfinția voastră când se va vedea că ceea ce a fost decretat este pentru securitatea întregii biserici.” (Niceene and Post-Niceene Fathers”, seria 2, vol. 14, p. 221)

Scrisoare papa Celestin Conciliul din Efes NPNF2 vol 14 pg 221

După aceea mai mulți episcopi au vorbit în recunoaşterea decretului papei Celestin. În sesiunea 3 din Efes citim declaraţia lui Filip, nunţiu papal al lui Celestin. Declaraţia, care este conţinută în desfăşurarea actelor din Efes, nu are nevoie de prea mult comentariu. Este o izbitoare dovadă despre învăţătura catolică despre papalitate şi episcopul Romei:

Conciliul din Efes Sesiunea 3 desfasurare NPNF2 vol 14 pg 223

“Nu încape îndoială, şi de fapt este cunoscut din toţi anii, că sfântul şi binecuvântatul Petru, prinţ şi cap al apostolilor, stâlp al credinţei, şi fundaţie a Bisericii Catolice, a primit cheile împărăţiei de la Domnul nostru Isus Cristos, Mântuitorul şi Răscumpărătorul neamului omenesc, şi că lui i-a fost dată puterea de a dezlega şi de a lega păcate: care până şi în ziua de azi şi totdeauna trăieşte şi judecă prin succesorii săi. Sfântul şi binecuvântatul papă Celestin, datorită ordinii cuvenite, este succesorul lui şi şade pe locul său, iar pe noi ne-a trimis să îi ţinem locul în acest sfânt sinod…” (Niceene and Post-Niceene Fathers”, seria 2, vol. 14, p. 223)

Nu uitaţi că aşa-zișii “ortodocşi” estici şi mulţi protestanţi acceptă conciliul de la Efes. Iar aceşti oameni au îndrăzneala să spună că întâietatea episcopului Romei nu a fost recunoscută în est sau în Biserica primelor secole? E absurd după cum vedem şi aici. Această declaratie arată că a fost recunoscută chiar în desfăşurarea actelor din Efes, că papa deține locul lui Petru, care este o întâietate de jurisdicţie peste Biserica universală.

În aceeaşi sesiune, Chiril, episcop al Alexandriei, care a jucat un rol important la conciliu şi în combaterea şi condamnarea lui Nestorie, a afirmat aceasta:

Chiril Conciliul din Efes NPNF2 vol 14 pg 224

“Ca urmare, fie ca acele lucruri care au fost definite de preasfântul Celestin, episcopul iubit de Dumnezeu, să fie puse în aplicare, iar votul să fie dat împotriva ereticului Nestorie” (Niceene and Post-Niceene Fathers”, seria 2, vol. 14, p. 224)

Conciliul de la Calcedon

Conciliul ecumenic de la Calcedon

Trebuie să trecem mai departe acum la al patrulea conciliu ecumenic: conciliul de la Calcedon. Acest conciliu a avut loc în anul 451, când episcopul Romei era papa Leon cel Mare. Se poate considera că acest conciliu a fost cel mai important dintre toate conciliile Bisericii primelor secole, căci a condamnat erezia monofizită. Această erezie învăţa că Isus Cristos este o singură persoană cu o singură natură.

Prin Conciliul de la Calcedon, a fost condamnată această erezie și a fost exprimat adevărul curat despre Domnul nostru Isus Cristos: El este o singură persoană cu 2 naturi – divină şi umană. Ca şi conciliile de dinainte, desfăşurarea acestui conciliu dovedeşte întâietatea şi jurisdicţia supremă a episcopului Romei. În sesiunea 1 din Calcedon episcopul Romei este descris ca fiind:

“…capul tuturor bisericilor…” (Niceene and Post-Niceene Fathers”, seria 2, vol. 14, p. 247)

Conciliul de la Calcedon sesiunea 1 NPNF2 vol 14 pg 247
În aceeaşi sesiune un episcop a vorbit despre unul care:

“…a îndrăznit să ţină un sinod fără autoritatea Scaunului Apostolic, un lucru care nu a avut loc vreodată şi nici nu poate avea loc.”

Conciliul de la Calcedon sesiunea 1 NPNF2 vol 14 pg 247 b

Un alt episcop a spus:

“Nu putem face contra decretelor papei Leon care guvernează Scaunul Apostolic, nici împotriva canoanelor bisericeşti sau tradiţiilor patristice.”

Conciliul de la Calcedon sesiunea 1 NPNF2 vol 14 pg 247 c
În sesiunea 2, a fost citită faimoasa scrisoare dogmatică a papei Leon către Flavian. Acest document este unul dintre cele mai faimoase şi importante documente din Biserica primelor secole. După ce a fost citit la conciliu, episcopii s-au ridicat în picioare şi potrivit desfăşurării actelor conciliului, au spus:

“Aceasta este credinţa părinţilor, aceasta este credinţa apostolilor… Petru a vorbit prin Leon.” (Niceene and Post-Niceene Fathers”, seria 2, vol. 14, p. 259)

Conciliul de la Calcedon sesiunea 2 NPNF2 vol 14 pg 259

Conciliul de la Calcedon a recunoscut aşadar că Leon era succesorul lui Petru, apostolul căruia i-a fost încredinţată guvernarea turmei lui Cristos. În sesiunea 3 din Calcedon, Petru este numit piatra şi fundaţia Bisericii Catolice, în contextul referirii la papa Leon:

“Ca urmare preasfântul şi binecuvântatul Leon, arhiepiscop al măreţei şi bătrâne Rome, prin noi şi prin acest preasfânt sinod alături de trei ori fericitul şi atot-gloriosul Petru apostolul, care este stânca şi temelia Bisericii Catolice şi a dreptei credinţe, l-a înlăturat [pe Dioscorus] din episcopat…” (Niceene and Post-Niceene Fathers”, seria 2, vol. 14, p. 259-260)

Conciliul de la Calcedon sesiunea 3 NPNF2 vol 14 pg 259-260

În sesiunea 4 citim această declaraţie izbitoare:

“…scrierile fericitului Leon, arhiepiscop al tuturor bisericilor…” (Niceene and Post-Niceene Fathers”, seria 2, vol. 14, p. 260)

Conciliul de la Calcedon sesiunea 4 NPNF2 vol 14 pg 260Deci episcopul Romei este descris ca arhiepiscop al tuturor bisericilor, arătând că papa are jurisdicţie universală. În sesiunea 16, Pascasinus a citit înţelegerea sa despre canonul 6 al conciliului din Niceea, potrivit căruia:

“Biserica Romană a avut întotdeauna întâietatea.” (Niceene and Post-Niceene Fathers”, seria 2, vol. 14, p. 293)

Conciliul de la Calcedon sesiunea 16 NPNF2 vol 14 pg 293

Deci desfăşurarea actelor din Calcedon a afirmat că al șaselea canon din Niceea învaţă că Biserica Romană a avut întotdeauna întâietatea. Ţineţi minte că acest conciliu este acceptat de “ortodocşii” estici şi de mulţi protestanţi. La fel ca în cazul conciliilor de dinainte, vedem că desfăşurarea actelor conciliului din Calcedon demonstrează în mod repetat că papa Leon a fost recunoscut ca fiind episcopul suprem, cel care are jurisdicţie universală ca succesor al sfântului Petru.

Însă este un canon din Calcedon despre care mai trebuie să vorbim. Acesta este notoriul canon 28. Protestanţii şi unii aşa-ziși “ortodocşi” estici încearcă să folosească acest canon 28 ca să pledeze împotriva papalităţii. Canonul 28 din Calcedon a fost propus la conciliu în lipsa nunțiilor papali, și spune aceasta:

“…noi legiferăm de asemenea şi decretăm că aceleaşi lucruri referitoare la privilegiile preasfintei Biserici din Constantinopol, care este Noua Romă. Căci părinţii au acordat de drept privilegii tronului vechii Rome, deoarece acesta era oraşul regal. Şi cei 150 dintre cei mai religioşi episcopi, au dat privilegii egale către cel mai sfânt tron al Noii Rome, judecând drept că oraşul care este cinstit cu suveranitate şi senat, şi se bucură de privilegii egale cu vechea Roma imperială…(Niceene and Post-Niceene Fathers”, seria 2, vol. 14, p. 287)

Conciliul de la Calcedon canonul 28 NPNF2 vol 14 pg 287Acest canon 28 a fost respins de papă deoarece canonul încerca să eleveze eparhia Constantinopolului la acelaşi statut cu biserica Romei. Această elevație contrazice tradiţia şi celelalte canoane, precum canonul 6 din Niceea. Acest canon, de asemenea, afirmă o falsitate flagrantă când spune că decretul său este conform cu canonul din Constantinopol. Canonul 3 din Primul Conciliu de la Constantinopol a spus clar că Constantinopolul era după Roma. Acest canon 28 de asemenea pare să spună că Roma deţinea jurisdicţia sa deoarece era oraşul regal, care este în mod clar fals, după cum am văzut deja.

Ca episcop suprem în Biserică, episcopul Romei, papa, avea autoritatea să respingă anumite canoane şi să respingă concilii. Exact aceasta au făcut papii cu alte false concilii şi cu anumite porţiuni din alte concilii adevărate. După cum vom vedea, până şi patriarhul Constantinopolului a recunoscut autoritatea papei Leon de a respinge acest canon. Un cărturar necatolic, Henry Percival, a notat următoarele despre acest canon 28:

“Nu trebuie să ne oprim să ne gândim de ce Leon a respins canonul 28 al conciliului din Calcedon. Este sigur că l-a respins…. Respingerea sa a canonului a fost absolută şi fără echivoc…”

Episcopul Constantinopolului în timpul Conciliului de la Calcedon era patriarhul Anatolius. Anatolius, aşadar, ar fi fost cel al cărui prestigiu ar fi avut de câstigat prin acest canon 28. Însă iată ce Anatolius a scris papei Leon cu privire la canon, după conciliu:

“Cât despre acele lucruri pe care universalul conciliu din Calcedon le-a sorocit recent în favoarea bisericii Constantinopolului, vreau ca sfinţia voastră să ştie sigur că eu nu am avut vreo vină, ci preareverenţiosul cler al bisericii din Constantinopol a fost cel care a fost zelos pentru ele, şi a fost în mod egal susţinut de preareverenţioşii preoţi ai acelor meleaguri, care au fost de acord. Chiar şi aşa, întreaga forţă de confirmare a actelor a fost rezervată pentru autoritatea preasfinției voastre. Ca urmare, preasfinţia voastră să ştie sigur că nu am făcut nimic ca să promovez acest lucru, ştiind totdeauna că m-am legat să evit pofta mândriei şi invidiei” (Migne, Patrologia Latina, vol. 54, p. 1084, Epistola 132, Patriarhul Anatolius al Constantinopolului către papa Leon)

Epistola 132  patriarhul Anatolius al Constantinopolului catre papa Leon Migne Patrologia Latina vol 54 pg 1084
Aceasta e fascinant şi combate orice argument împotriva papalităţii adus prin acest canon. Căci aici îl avem pe patriarhul Constantinopolului recunoscând că papa avea puterea să aprobe sau să respingă aceste acte. Anatolius dezvăluie în continuare că acest canon a fost de fapt promovat de oameni ambiţioşi de la Constantinopol, unde se afla puterea imperială. Cei cu interese seculare în inimă încercaseră să promoveze acest canon, drept un fel de ultim efort ca să-şi mărească aria de influenţă asupra treburilor bisericeşti. Am menţionat deja că aceasta era o tendinţă în est, o tendinţă care a făcut estul să cadă în multe erezii. Canonul a fost respins de papă şi, aşa cum papa Leon al XIII-lea a notat în enciclica sa “Satis Cognitum” (1896), “e astfel recunoscut de toţi ca fiind fără nicio valoare”.

Că respingerea canonului de către Leon avea forţă şi autoritate ni se arată nu doar din cuvintele lui Anatolius, dar şi de istorici estici din secolul 6, precum Dionisius Exegius, Teodor Lectorul, şi Ioan Skolastikas. Toţi vorbesc despre de 27 canoane ale conciliului din Calcedon, ceea ce demonstrează că era respectată regula conform căreia acele canoane care nu sunt aprobate de papă nu sunt dogmatice.

În contradicţie cu spusele necatolicilor, acest incident de fapt scoate în evidenţă încă o dată jurisdicţia supremă a episcopului Romei. Dezvăluie şi că era o tendinţă cu mulţi din est, care continuă să se acumuleze cu timpul, de a vrea să devieze de la autoritatea dată de Dumnezeu episcopului Romei, deviere datorată unor motive seculare şi egoiste. Acest efort prin canonul 28 a fost respins de papă şi astfel canonul nu este considerat dogmatic.

Pe lângă acestea, nu putem uita toate desfăşurările clare din actele conciliului Calcedon despre care am vorbit, care dau mărturie despre autoritatea supremă a episcopului Romei. Am menţionat cum Calcedon se referă la poziţia episcopului Romei ca și “cap al bisericilor”, etc. De asemenea important de menţionat este că în scrisoarea sa 93, papa Leon a scris conciliului din Calcedon. Le-a spus prin nunţii săi papali că prezidă la conciliu (“Niceene and Post-Niceene Fathers” seria 2, vol. 12, p. 70). Leon doar a declarat că va prezida la conciliu, şi aceasta a fost poziţia pe care nunţii săi papali au ocupat-o.

Epistola 93 papa Leon catre conciliului de la Calcedon NPNF seria 2 vol 12 pg 70

Toate acestea ne amintesc cum conciliile catolice sunt aprobate; ne amintesc faptul că în învăţătura catolică există un cadru coerent pentru a se determina care concilii sunt dogmatice şi care nu sunt. În aşa-zisa “ortodoxie” estică, unde toţi episcopii sunt consideraţi egali, nu există un asemenea cadru, după cum vom vedea în curând.

Dacă tot suntem la subiectul autoritatea episcopului Romei de a respinge canoane, trebuie să ne întoarcem puţin la Socrates Skolastikas. Socrates Skolastikas a fost un istoric din est care a trăit între 380-450 d.Cr. Acest Socrates nu trebuie confundat cu filozoful grec care a trăit înainte de Cristos. Acest Socrates a scris o faimoasă Istorie Bisericească din această perioadă. În istoria sa bisericească 2 capitolul 8 spune aceasta:

“…un canon bisericesc porunceşte ca bisericile să nu ia hotărâri contradictorii cu episcopul Romei.” (“Niceene and Post-Niceene Fathers”, seria 2, vol. 2, p. 38.)

Socrates Skolastikas Istoria Bisericeasca NPNF seria 2 vol 2 p 38

Gândiţi-vă puțin. Acesta era un istoric din est, deci nu avea vreun motiv să exagereze autoritatea episcopului Romei, şi spune că un canon bisericesc porunceşte ca nimeni să nu ia hotărâri contradictorii cu episcopul Romei. Vedem cum autoritatea care a făcut ca papa Leon cel Mare să respingă canonul 28 din Calcedon a fost recunoscută în est înainte de acel conciliu. Socrates vorbește despre autoritatea unică a episcopului Romei şi în Istoria Bisericească 2, 15:

“[Atanasie] şi-a prezentat cazul în faţa lui Iuliu, episcop al Romei. Iuliu, în ceea ce-l privea, prin virtutea privilegiului deosebit al bisericii Romei, i-a trimis înapoi în est, întărindu-i cu scrisori lăudabile, şi în acelaşi timp i-a instaurat pe locul lor, şi i-a mustrat cu asprime pe ce-i din cauza cărora fuseseră alungaţi. Bazându-se pe semnătura episcopului Iuliu, episcopii au plecat din Roma şi din nou au intrat în posesia propriilor lor biserici…” (Niceene and Post-Niceene Fathers”, seria 2, vol. 2, p. 42)

Socrates Skolastikas Istoria Bisericeasca NPNF seria 2 vol 2 pg 42

Trebuie acum să vorbim despre alt istoric al Bisericii, din aceeaşi perioadă: Sozomenos. Sozomenos a fost un istoric bisericesc și avocat din Palestina, deci era din est. A murit la mijlocul secolului 5. În istoria sa bisericească 3 capitolul 8, vedem clar jurisdicţia supremă a episcopului Romei recunoscută de către acest istoric estic.

“Episcopul roman, aflând despre acuzaţiile aduse fiecărui individ… i-a recunoscut ca fiind de dreaptă credinţă, şi cum grija pentru toţi se potrivea pentru demnitatea scaunului său, i-a restaurat pe toți în propriile lor biserici. A scris episcopilor din est şi i-a mustrat pentru că i-au judecat cu nedreptate pe aceşti episcopi… I-a somat pe câţiva dintre ei să se prezinte în faţa lui într-o zi stabilită… şi i-a ameninţat că nu-i va mai tolera… Atanasie şi Paul au fost reinstituiţi în eparhiile lor şi au înmânat scrisoarea lui Iuliu episcopilor din est.” (Niceene and Post-Niceene Fathers”, seria 2, vol. 2, p. 288)

Sozomenos Istoria Bisericeasca NPNF seria 2 vol 2 pg 288

Deci vedem că Sozomenos vorbeşte de grija pentru toţi care se potrivea cu demnitatea episcopului Romei, însemnând că funcţia sa îi atribuie grijă pentru întreaga turmă. Recunoaşte în continuare că episcopul Romei a reinstituit pe episcopii estici în funcţiile lor şi i-a mustrat pe cei din est care s-au comportat nedrept cu ei.

Modul în care conciliile catolice sunt aprobate

Să ne întoarcem acum la modul în care conciliile catolice sunt aprobate.

Isus Cristos a dat sfântului Petru cheile Împărăţiei (Matei 16) şi autoritate asupra turmei Sale (Ioan 21:15-17). Sf. Petru a fost episcopul Romei (papa), iar urmaşii lui (adică membrii Bisericii din Roma) l-au ales pe succesorul său; sau alți episcopi ai Romei şi-au ales singuri propriul succesor ca episcop al Romei şi conducător al Bisericii universale. Acest proces a continuat de-a lungul timpului, papa fiind capabil să schimbe procedeul de alegere (cum ar fi prin instituirea unui colegiu de cardinali) dacă astfel decide, de vreme ce un papă adevărat deţine autoritatea supremă în Biserică, autoritate primită de la Cristos (Matei 16).

Toți cei care nu au fost aleși în acest mod (de exemplu, cineva care a fost ales după ce episcopul Romei a fost deja ales prin tradiţia menţionată anterior; sau cineva care a fost numit printr-o sursă externă -cum ar fi un împărat- după ce papa a fost deja ales; sau cineva care a fost ales deşi nu este membru al Bisericii -precum un eretic formal) nu sunt papi adevăraţi ci, evident, antipapi.

Acest cadru logic se păstrează adevărat în cursul întregii istorii, permiţând să se vadă cine sunt papi adevăraţi şi cine nu -chiar dacă în unele dintre cele mai dificile perioade ale istoriei Bisericii, precum marea schismă occidentală (1378-1417), constatarea situaţiei pentru a aplica în mod corect aceste principii a fost suficient de dificilă încât unele greşeli au fost făcute de anumite persoane.

S-a descris astfel cadrul coerent şi logic al succesiunii autorităţii -date sfântului Petru de Isus Cristos- către papi de-a lungul timpului. Aceasta arată că tradiționala Credinţă Catolică este coerentă.

Autoritatea dată sfântului Petru şi succesorilor săi reprezintă sprijinul şi suportul conciliilor dogmatice; aceasta este autoritatea ce anatemizează pe cei care neagă învăţătura dogmatică a unui astfel de conciliu.

Ilogica din centrul “ortodoxiei” estice

(* “Ortodoxia” estică respinge ultimele 13 concilii ale Bisericii Catolice; întâietatea papală, Neprihănita Zămislire, etc. De asemenea, permite divorţul și recăsătoria.)

De cealaltă parte, “ortodoxia” estică deoarece respinge autoritatea supremă a episcopului Romei (un papă adevărat) şi îi consideră pe toţi episcopii ca fiind egali, nu poate nici măcar să ofere un cadru sau criteriu prin care să se poată distinge în mod logic acele concilii despre care spune că sunt dogmatice şi trebuie urmate, de cele despre care spune că sunt false şi eretice.

De exemplu: Conciliul Efes II (conciliul eretic monofizit din 449) a avut aproape acelaşi număr de episcopi ca şi Constantinopol I (150 de episcopi). “Ortodoxia” spune că trebuie acceptat Constantinopol I altfel se cade în erezie, însă Efes II trebuie respins! Însă dacă aplicăm principiile “ortodoxe”, cele două concilii sunt la acelaşi nivel, ambele fiind susţinute de autoritatea episcopilor egali. Decât dacă este un episcop suprem care să lege conciliul ca trebuind să fie urmat, este o farsă să se spună că un conciliu este categoric dogmatic iar celălalt cu acelaşi număr de episcopi este categoric eretic. Egal versus Egal rezultă egalitate!

Mai mult decât atât, dacă Isus a spus că va fi alături de Biserica Sa până la sfârşitul lumii (Matei 28), de ce Biserica a “încetat” brusc în 787 să mai aibă concilii ecumenice? Nu se observă că e cam ridicol că multe alte concilii au fost ţinute după 787, pe care “ortodocşii” le resping după bunul plac ca fiind “neacceptate de Biserică”, chiar dacă aceste concilii pe care ei le resping aveau mai mulţi episcopi decât cele pe care le acceptă? Cum rămâne cu Conciliul de la Florenţa (1438-1442) în care estul s-a reunit cu Biserica Catolică când patriarhul Iosif al Constantinopolului a acceptat Florenţa, întâietatea episcopului Romei (papa) şi învăţătura Florenţei împotriva tuturor celor care o neagă?

Cum ar putea cineva în mod logic să afirme că Florenţa “nu a fost acceptat de Biserică”, iar alte concilii au fost acceptate? Care sunt criteriile? Exact această întrebare stă asupra “ortodoxiei” estice şi nu poate oferi niciun răspuns logic. Orice criteriu aleg cei care promovează “ortodoxia”, pentru a justifica acceptarea unui anume conciliu ca fiind dogmatic şi respingerea altui conciliu ca fiind nedogmatic, poate fi folosit împotriva lor pentru a se dovedi că exact pe acelaşi criteriu ar trebui să accepte următoarele concilii catolice.

“Ortodoxia” estică nu poate susţine în mod logic că un conciliu este sau nu dogmatic, după cum se poate vedea dacă cineva se gândeşte atent şi în mod onest asupra acestui lucru. În “ortodoxia” estică nu este nimic care să poată sprijini anatema asupra Efes II sau a altui conciliu, decât cuvintele episcopilor, care sunt egali cu alţi episcopi ce de multe ori au învăţat exact opusul. Dacă Biserica a vorbit la Constantinopol I deoarece 150 de episcopi au luat parte şi s-au pronunţat în mod autoritar în ceea ce priveşte credinţa, atunci (folosind “logica ortodoxă”) Biserica a vorbit la multe alte concilii false din Biserica primară care aveau un număr similar de episcopi. Este inevitabil aşadar că potrivit poziţiei “ortodoxe” Biserica lui Cristos a căzut în imperfecţiune (adică a căzut în mod oficial în eroare) de multe ori la numeroasele concilii false. Aceasta contrazice promisiunile lui Cristos că porţile Iadului nu o pot birui şi că Dumnezeu va fi mereu cu Biserica Sa (Matei 16).

Cei care promovează “ortodoxia” estică promovează o farsă lipsită de logică, ce respinge învăţătura clară a Scripturii şi a părinţilor Bisericii cu privire la întâietatea papală, şi care face ca cei ce o acceptă (“ortodoxia”) să sfârşească prin a nu crede deloc în dogmă. De aceea papa Leon al XIII-lea spune că cei care resping o singură dogmă resping întreaga Credinţă. Probabil faptul că “ortodoxia” estică nu crede şi nu poate crede cu adevărat în orice conciliu dogmatic (după cum s-a văzut mai sus) este şi motivul pentru care este atât de atrăgătoare pentru unii, căci oferă confortul protestantismului, şi totuşi aparenţa tradiţiei antice, în acelaşi timp sentimentul pietăţii liturgice, cu iluzia autorităţii ierarhice.

Înapoi la secțiunea principală despre papalitate