Ereziile documentului conciliului Vatican II Nostra Aetate Declaraţie despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine

 

 Documentul Vatican II, Nostra aetate # 3: “Biserica priveşte de asemenea cu stimă pe musulmani, care îl adoră pe Dumnezeul cel unic, viu şi existent în sine, îndurător şi atotputernic, Creatorul cerului şi al pământului, care a vorbit oamenilor. Ei caută să se supună din tot sufletul hotărârilor lui tainice, aşa cum s-a supus lui Dumnezeu Abraham, la care credinţa islamică se referă bucuros … De aceea, ei preţuiesc viaţa morală şi aduc cult lui Dumnezeu mai ales prin rugăciune, pomană şi post.”95

Aici găsim Vatican II învăţând că musulmanii se închină la unicul Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului.  Aceasta este puţin diferit, însă similar cu erezia din Lumen Gentium despre care deja am discutat.  Falsul dumnezeu al musulmanilor (care nu este Sfânta Treime) nu a creat cerul şi pământul. Preasfânta Treime a creat cerul şi pământul.

Papa sf. Leon al IX-lea, Congratulamur vehementer, 13 Apr. 1053: “Căci cu fermitate cred că Sfânta Treime, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, este un singur Dumnezeu atotputernic, şi în Treime întreaga Dumnezeire este co-esenţială şi consubstanţială, co-eternă şi co-atotputernică, şi de o singură voinţă, putere, măreţie; creatorul întregii creaţii, de la care toate lucrurile, prin care toate lucrurile, în care toate lucrurile care sunt în cer sau pe pământ, vizibile sau invizibile.  De asemenea, cred că fiecare persoană din Sfânta Treime este unicul Dumnezeu adevărat, complet şi perfect.”96

Comparaţie interesantă de limbaj între Vatican II şi Conciliul din Florenţa

 Documentul Vatican II, Nostra aetate # 3: “Biserica priveşte de asemenea cu stimă pe musulmani, care îl adoră pe Dumnezeul cel unic, viu şi existent în sine, îndurător şi atotputernic, Creatorul cerului şi al pământului, care a vorbit oamenilor. Ei caută să se supună din tot sufletul hotărârilor lui tainice, aşa cum s-a supus lui Dumnezeu Abraham, la care credinţa islamică se referă bucuros … De aceea, ei preţuiesc viaţa morală şi aduc cult lui Dumnezeu mai ales prin rugăciune, pomană şi post.”

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florenţa, 1441, ex cathedra: “Sfânta Biserică… cu fermitate crede, profesează şi propovăduieşte că toţi cei care sunt în afara Bisericii catolice, nu doar păgânii dar şi evreii sau ereticii şi schismaticii, nu pot lua parte la viaţa veşnică şi vor merge în focul veşnic ce a fost pregătit pentru diavol şi îngerii săi, dacă nu vor fi alăturaţi Bisericii până la sfârşitul vieţii lor; că unitatea acestui trup ecleziastic este de o asemenea importanţă încât doar pentru cei care persistă în el, sacramentele Bisericii contribuie la mântuire iar posturile, pomenile şi alte acte de pietate şi practici ale oastei creştine, produc recompense veşnice; şi că nimeni nu se poate mântui, oricât de multe pomeni ar fi făcut şi chiar dacă a vărsat sânge în numele lui Cristos, decât dacă a perseverat în sânul şi unitatea Bisericii catolice.”

Vă rugăm observaţi că în timp ce definește dogmatic necesitatea de a avea Credinţa catolică pentru mântuire, Conciliul din Florenţa scoate în evidenţă rugăciunile, posturile şi pomenile celor din interiorul sânului Bisericii.  Spune că asemenea acte de pietate nu vor fi de folos pentru cei care le fac fără a fi parte din Biserică.  Este interesant că Vatican II, lăudând pe musulmani şi falsa lor religie, foloseşte aproape exact acelaşi limbaj ca şi Conciliul din Florenţa, însă iarăşi cu înţeles contrar: Vatican II laudă postul, actele de pietate şi rugăciunile membrilor unei religii false, necatolice.

Nostra aetate 3 spune de asemenea că Biserica catolică priveşte cu stimă pe musulmani, care caută să se supună din tot sufletul hotărârilor tainice ale lui Dumnezeu, aşa cum s-a supus Abraham. Însă admiraţia Vatican II pentru necredincioşii musulmani nu este împărtăşită de Biserica catolică.  Biserica doreşte convertirea şi fericirea veşnică a tuturor musulmanilor, însă ea recunoaşte că islamul este o religie falsă şi oribilă.  Biserica nu pretinde că ei se supun lui Dumnezeu; ea ştie că musulmanii aparţin unei false religii.

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Basel, Sesiunea 19, 7 Sep. 1434: “…există speranţă că foarte mulţi din abominabila sectă a lui Mahomed vor fi convertiţi la Credinţa catolică.”97

Papa Benedict al XIV-lea a interzis cu stricteţe catolicilor să pună nume musulmane copiilor lor, căci astfel îşi semnează singuri osânda.

Papa Benedict al XIV-lea, Quod Provinciale, 1 Aug. 1754: “Conciliul provincial din provincia voastră Albania… printre alte lucruri, după cum ştiţi, a decretat foarte solemn în canonul al treilea, că la botez nu trebuie să fie acordate copiilor sau adulţilor nume turceşti sau mahomedane… Acest lucru nu ar trebui să fie greu pentru cineva dintre voi, venerabili fraţi, având în vedere că niciunul dintre schismatici sau eretici nu a fost atât de nechibzuit încât să ia un nume mahomedan, iar dacă dreptatea voastră nu abundă mai mult decât a lor, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu.”98

În partea despre cea mai specifică erezie Vatican II (de mai devreme), am văzut că Nostra Aetate #4 învaţă erezia că evreii nu trebuie consideraţi respinşi de Dumnezeu.  Nu vom repeta aceasta aici.

Nostra aetate s-a asigurat să proclame lumii cât de minunat este budismul, şi cum această religie falsă conduce la iluminarea supremă.

hindusi2_4Budiştii acceptă mulţi falşi dumnezei

Documentul Vatican II, Nostra aetate # 2: “În diferitele forme ale budismului se recunoaşte insuficienţa radicală a acestei lumi schimbătoare şi se învaţă o cale pe care oamenii, cu suflet evlavios şi încrezător, să poată atinge starea de eliberare perfectă sau să ajungă la iluminarea supremă bazându-se pe strădaniile proprii sau pe un ajutor de sus.”99

Vatican II spune că în budism “se învaţă o cale” prin care oamenii pot ajunge la iluminarea supremă! Aceasta este apostazie. Este una din cele mai rele erezii din Vatican II. Mai departe, citiţi cum Paul al VI-lea (omul care a promulgat solemn Vatican II) a înţeles această învăţătură despre budism.

 Paul al VI-lea, Audienţă Generală cu budişti japonezi, 5 Sep. 1973: “Este o mare plăcere pentru noi să urăm bun venit membrilor Turului European al Budiştilor Japonezi, onoraţi adepţi ai sectei Soto-shu a budismuluiLa Conciliul Vatican II Biserica catolică a îndemnat pe fiii şi fiicele ei să studieze şi să evalueze tradiţiile religioase ale omenirii şi ‘printr-un dialog sincer şi răbdător să afle ce bogăţii a dăruit Dumnezeu, în mărinimia sa, neamurilor’ (Ad Gentes, 11)… Budismul este una din bogăţiile Asiei …”100

Bazându-se pe Vatican II (pe care el l-a promulgat solemn – a se vedea Secţiunea 38 pentru cei care au dubii în această privinţă), Paul al VI-lea spune că această falsă şi păgână religie este una din “bogăţiile Asiei”!

Vatican II laudă de asemenea religia falsă a hinduismului, pentru bogăţia inepuizabilă de “eforturi filozofice pătrunzătoare”, precum şi pentru viaţa ascetică şi meditaţie profundă.

 Documentul Vatican II, Nostra aetate # 2: “Astfel, în hinduism, oamenii scrutează misterul divin şi îl exprimă într-o inepuizabilă bogăţie de mituri şi prin eforturi filozofice pătrunzătoare şi caută eliberarea de neliniştile şi de limitele condiţiei noastre fie prin forme de viaţă ascetică, fie prin meditaţie profundă, fie prin refugierea în Dumnezeu cu iubire şi încredere.”101

conciliul-vatican-ii_c_4Vatican II

Kali hinduism conciliul vatican II

Kali, unul dintre cei aproximativ 330.000 de falşi dumnezei la care se închină adepţii hinduismului – o religie nu condamnată, ci lăudată de Vatican II

Observaţi cât de direct papa Leon al XIII-lea contrazice laudele Vatican II privind falsa religie a hinduismului:

Papa Leon al XIII-lea, Ad Extremas (#1), 24 Iun. 1893:  “Gândurile noastre se îndreaptă în primul rând către binecuvântatul apostol Toma, care pe bună dreptate este numit fondatorul predicării Evangheliei la hinduşi. Apoi, este Francisc Xavier… Prin perseverenţa sa extraordinară, el a convertit la adevărata religie sute de mii de hinduşi de la miturile şi ticăloasele superstiţii ale brahmanilor…  ei continuă aceste nobile eforturi; cu toate acestea, în întinderile vaste ale pământului, mulţi sunt încă lipsiţi de adevăr, închişi mizerabil în întunericul superstiţiei.”102

 Cu adevărat două religii diferite

Papa Leon al XIII-lea, Ad Extremas (#1), 24 Iun. 1893: “…Prin perseverenţa sa extraordinară, el a convertit la adevărata religie sute de mii de hinduşi de la miturile şi ticăloasele superstiţii ale brahmanilor. Pe urmele acestui om sfânt au urmat numeroşi preoţi… ei continuă aceste nobile eforturi; cu toate acestea, în întinderile vaste ale pământului, mulţi sunt încă lipsiţi de adevăr, închişi mizerabil în întunericul superstiţiei.”

 Documentul Vatican II, Nostra aetate (# 2): “Astfel, în hinduism, oamenii scrutează misterul divin şi îl exprimă într-o inepuizabilă bogăţie de mituri şi prin eforturi filozofice pătrunzătoare şi caută eliberarea de neliniştile şi de limitele condiţiei noastre fie prin forme de viaţă ascetică, fie prin meditaţie profundă, fie prin refugierea în Dumnezeu cu iubire şi încredere.”

În mijlocul tuturor acestor blasfemii în Vatican II, nu există nicio menţiune că aceşti necredincioşi trebuie să fie convertiţi la Cristos; nicio rugăciune nu este oferită ca să le fie acordată Credinţa; şi nicio admonestare că aceşti idolatri trebuie să fie scăpaţi de nelegiuirea şi întunericul superstiţiilor lor. Ceea ce vedem este laudă şi stimă pentru aceste religii ale Diavolului.  Ceea ce vedem este un sincretism fără echivoc, care tratează toate religiile ca şi cum toate sunt căi spre Dumnezeu.

Papa Pius al XI-lea, Mortalium Animos (# 2), 6 Ian. 1928: “…acea falsă opinie care consideră toate religiile ca fiind mai mult sau mai puţin demne de laudă… Cei care ţin această opinie nu doar se află în eroare şi sunt înşelaţi, ci de asemenea, distorsionând ideea de religie adevărată ei o resping…”103

Papa Pius al IX-lea, Qui Pluribus (# 15), 9 Noi. 1846: Depravată este de asemenea şi acea şocantă teorie conform căreia nu contează cărei religii aparţii, o teorie în gravă contradicţie până şi cu logica. Prin intermediul acestei teorii acei oameni şireţi înlătură orice deosebire între virtute şi viciu, adevăr şi eroare, faptă onorabilă sau netrebnică. Ei pretind că oamenii pot câştiga mântuirea veşnică prin practicarea oricărei religii, de parcă ar putea fi vreodată vreo legătură între dreptate şi nelegiuire, vreo colaborare între lumină şi întuneric, sau vreo înţelegere între Cristos şi Belial.”104

Înapoi la fișierul principal despre Vatican II

__________________________

95 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 222-223.
96 Denzinger 343, ediţie în engleză.
97 Decrees of the Ecumenical Councils, ediţie în engleză, vol. 1, p. 479.
98 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 49-50.
99 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 222.
100 L’Osservatore Romano, 13 Sep. 1973, p. 8 , ediţie în engleză.
101 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 222.
102 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 307.
103 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 313-314.
104 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 280.