Ereziile documentului conciliului Vatican II Dignitatis Humanae Declaraţie privind libertatea religioasă

 

Declaraţia despre libertatea religioasă Vatican II a fost fără îndoială cea mai notorie dintre toate documentele Vatican II.  Pentru a înţelege de ce este eretică învăţătura Vatican II despre libertatea religioasă, trebuie să înţelegem învăţătura infailibilă a Bisericii catolice despre această chestiune.

Este dogmă a Bisericii catolice că statele au dreptul, şi într-adevăr datoria, de a împiedica membrii religiilor false să-şi răspândească şi să practice în public credinţele lor false. Statele trebuie să facă aceasta pentru a proteja binele comun (binele sufletelor), acesta fiind afectat de răspândirea publică a răului. Acesta este motivul pentru care Biserica catolică a învăţat întotdeauna că singura religie a statului trebuie să fie Catolicismul şi că statul ar trebui să excludă şi să interzică profesiunea publică şi propagarea altor religii.

Vom privi acum trei propoziţii care au fost condamnate de papa Pius al IX-lea în mod autoritar în Syllabus Errorum (Expunerea Erorilor).

Papa Pius al IX-lea, Syllabus Errorum (Expunerea Erorilor), 8 Dec. 1864, # 77: “În această epocă a noastră nu mai este expedient ca religia catolică să fie singura religie a statului, iar toate celelalte culte nu trebuie excluse.”Condamnat.62

Observaţi că este condamnată ideea că religia catolică nu trebuie să fie singura religie a statului iar toate celelalte culte nu trebuie excluse.  Asta înseamnă că religia catolică trebuie să fie singura religie a statului şi că celelalte religii trebuie să fie excluse de la profesarea, închinarea, practicarea şi propagarea publică.  Biserica catolică nu forţează necredincioşii să creadă în Credinţa catolică, deoarece credinţa (prin definiţie) este un act liber de voinţă.

Papa Leon al XIII-lea, Immortale Dei (#36), 1 Noi. 1885:  “Şi, de fapt, Biserica are obiceiul de a lua în considerare cu atenţie faptul că nimeni nu poate fi obligat să îmbrăţişeze Credinţa catolică împotriva voinţei sale, căci, aşa cum sf. Augustin ne aminteşte în mod înţelept, ‘omul nu poate să creadă altfel decât din proprie voinţă.’”63

Dar învaţă că statele ar trebui să interzică propagarea şi profesarea publică a falselor religii, care conduc sufletele la Iad.

Papa Pius al IX-lea, Syllabus Errorum (Expunerea Erorilor), # 78: “Prin urmare, în anumite regiuni numite catolice, a fost lăudabil aprobat prin lege ca oamenilor care imigrează acolo să li se permită să exercite public orice formă de cult [închinăciune] a lor.” – Condamnat.64

Papa Pius al IX-lea, Syllabus Errorum (Expunerea Erorilor), 8 Dec. 1864, # 55: “Biserica trebuie să fie separată de stat, iar statul trebuie să fie separat de Biserică.” – Condamnat.65

În Quanta Cura, Papa Pius al IX-lea a condamnat de asemenea ideea că ar trebui acordat fiecăruia dreptul civil la libertate religioasă.

Papa Pius al IX-lea, Quanta Cura (# 3), 8 Dec. 1864: Din această idee a guvernării sociale total false, ei nu se tem să promoveze ACEA OPINIE ERONATĂ, fatală în efectele sale asupra Bisericii catolice şi mântuirii sufletelor, numită de predecesorul nostru Grigore al XVI-lea, o nebunie, ŞI ANUME, CĂ ‘LIBERTATEA CONŞTIINŢEI ŞI ÎNCHINĂRII ESTE DREPTUL PERSONAL AL FIECĂRUI OM, ŞI AR TREBUI SĂ FIE AFIRMAT ŞI PROCLAMAT LEGAL ÎN FIECARE SOCIETATE CONSTITUITĂ PE BUNĂ DREPTATE…”66

Însă Vatican II învaţă exact opusul:

 Documentul Vatican II, Dignitatis humanae # 2: “Conciliul Vatican II declară că persoana umană are dreptul la libertatea religioasă. Această libertate constă în faptul că toţi oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale şi a oricărei puteri omeneşti astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale şi nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur cât şi asociat cu alţii, între limitele cuvenite… Acest drept al persoanei umane la libertatea religioasă trebuie în aşa fel recunoscut în organizarea juridică a societăţii, încât să devină un drept civil.”67

 Documentul Vatican II, Dignitatis humanae # 2: “De aceea, dreptul la această imunitate persistă şi pentru aceia care nu-şi îndeplinesc obligaţiile de a căuta adevărul şi de a adera la el, iar exercitarea acestui drept nu poate fi împiedicată atâta timp cât respectă o dreaptă ordine publică.”68

Vatican II învaţă că libertatea religioasă trebuie să fie un drept civil, lucru direct condamnat de papa Pius al IX-lea.  Vatican II spune de asemenea că acest drept la libertate religioasă se aplică atât în particular cât şi în public şi că nimeni nu ar trebui să fie împiedicat de la exprimarea sau practicarea publică a religiei sale.  Învăţătura Vatican II este erezie directă împotriva învăţăturii infailibile a papei Pius al IX-lea şi a multor alţi papi.  Învăţătura Vatican II privind libertatea religioasă literalmente ar fi putut fi adăugată erorilor din Syllabus Errorum condamnate de papa Pius al IX-lea.

Benedict al XVI-lea recunoaşte că învăţătura Vatican II despre libertatea religioasă contrazice învăţătura din Syllabus Errorum a papei Pius al IX-lea!

Benedict al XVI-lea recunoaşte uimitor ceea ce tocmai am dovedit!

 Benedict al XVI-lea, Principles of Catholic Theology [Principii de Teologie Catolică], 1982, p. 381:  “În cazul în care este de dorit să se ofere un diagnostic al textului [documentului Vatican II Gaudium et Spes] ca un întreg, am putea spune că (împreună cu textele despre libertatea religioasă şi religiile lumii) este o revizuire a Syllabus Errorum a lui Pius al IX-lea, un fel de contra-syllabusCa urmare, unilateralitatea poziţiei adoptate de către Biserică sub Pius al IX-lea şi Pius al X-lea, ca răspuns la situaţia creată de noua fază a istoriei inaugurate de Revoluţia Franceză, a fost, într-o mare măsură, corectată…”69

Benedict al XVI-lea recunoaşte aici că învăţătura Vatican II (la care el aderă) este direct contrară învăţăturii din Syllabus Errorum a papei Pius al IX-lea.  Altfel spus, el tocmai a recunoscut că învăţătura Vatican II este contrară învăţăturii magisteriului catolic.  Cu greu se poate cere o confirmare mai explicită că învăţătura Vatican II este eretică.  În cartea sa, Benedict al XVI-lea repetă acest lucru din nou şi din nou, numind învăţătura Vatican II “contra-syllabus”, şi spunând că nu poate fi o întoarcere la Syllabus Errorum!

 Benedict al XVI-lea, Principles of Catholic Theology, 1982, p. 385:  “Printr-un fel de necesitate lăuntrică, aşadar, optimismul din contra-syllabus a dat cale unui strigăt nou, care a fost mult mai intens şi mai dramatic decât fostul.”70

 Benedict al XVI-lea, Principles of Catholic Theology, 1982, p. 391:  “Prin urmare, sarcina nu este de a suprima conciliul, ci de a descoperi conciliul real şi de a aprofunda intenţia sa adevărată în lumina experienţei prezente.   Asta înseamnă că nu poate fi o întoarcere la Syllabus, care poate a marcat prima etapă în confruntarea cu liberalismul şi cu un marxism nou conceput, dar nu poate fi ultima etapă.”71

Erezia Vatican II este poate exprimată cel mai clar în următorul citat:

 Documentul Vatican II, Dignitatis humanae # 3: “Puterea civilă, a cărei menire este să asigure binele comun temporal, trebuie, desigur, să recunoască şi să favorizeze viaţa religioasă a cetăţenilor, însă trebuie spus că îşi depăşeşte limitele dacă îşi arogă dreptul de a dirija sau de a împiedica actele religioase.”72

Vatican II spune că statul îşi depăşeşte autoritatea dacă îndrăzneşte să împiedice activitatea religioasă.  Asemenea învăţătură este total eretică.

Papa Leon al XIII-lea, Libertas (# 21-23), 20 Iun. 1888: “Prin urmare, dreptatea interzice, şi raţiunea însăşi interzice, ca statul să fie fără Dumnezeu; sau să adopte o linie de acţiune care să se încheie fără Dumnezeu – şi anume, de a trata diferitele religii (aşa cum ei le numesc) la fel, şi să reverse asupra lor promiscuu drepturi şi privilegii egale.  Aşadar, deoarece profesarea unei singure religii este necesară în stat, trebuie profesată acea religie unică adevărată, şi care poate fi recunoscută fără dificultate, mai ales în statele catolice, pentru că semnele adevărului sunt, cum s-ar spune, gravate pe ea… Oamenii au dreptul de a propaga liber şi prudent de-a lungul statului tot ceea ce este adevărat şi onorabil, astfel încât cât mai mulţi să le poată avea; dar opiniile mincinoase, ele fiind mai rele decât orice năpastă mentală, şi viciile care corup inima şi viaţa morală trebuie să fie reprimate cu sârguinţă de către autoritatea publică, ca nu cumva insidios să lucreze la ruinarea statului.”73

Aici papa Leon al XIII-lea (reiterând pur şi simplu învăţătura consecventă a papilor), învaţă că statul nu numai că poate, dar trebuie să împiedice şi să nu ofere drepturi şi privilegii altor religii de a efectua acte religioase – exact opusul a ceea ce Vatican II a declarat.  Astfel de acte publice, opinii false şi învăţături false ar trebui să fie reprimate de autoritatea publică (statul), în conformitate cu învăţătura Bisericii catolice, pentru ca sufletele să nu fie scandalizate sau ademenite de ele.

Erezia Vatican II despre această chestiune este foarte clară, însă mereu sunt unii eretici care încearcă să apere ceea ce este imposibil de apărat.

Pentru a combate încercările făcute de a apăra învăţătura Vatican II despre libertatea religioasă

Unii apărători ai învăţăturii Vatican II despre libertatea religioasă, spun că Vatican II învăţa doar că nu ar trebui să obligăm oamenii să creadă.

 Patrick Madrid, Pope Fiction, p. 277:  “Observaţi că Declaraţia [privind libertatea religioasă] nu susţine o libertate generală de a crede ce vrei, ci mai degrabă, o libertate de a nu fi forţat să crezi ceva. Cu alte cuvinte, nimeni nu trebuie obligat să ţină Credinţa catolică.”74

Aşa cum am văzut deja, acest lucru este complet fals.  Vatican II nu a învăţat doar că Biserica catolică nu forţează sau obligă pe necredincioşi să fie catolici.  Mai degrabă, Vatican II a învăţat că statele nu au dreptul de a limita exprimarea, propagarea şi practicarea publică a religiilor false (pentru că dreptul civil la libertate religioasă trebuie să fie universal recunoscut).  Din nou, trebuie înţeleasă distincţia dintre cele două chestiuni diferite, pe care, cei care în mod necinstit încearcă să apere Vatican II, uneori încearcă să le îmbine:  Prima chestiune) Biserica catolică nu forţează sau obligă un necredincios să creadă, deoarece credinţa este un act liber al voinţei – adevărat;  A doua chestiune) statul nu poate reprima exprimarea publică a acestor religii false – cu această învăţătură contrazice Vatican II Biserica catolică în privinţa libertăţii religioase. A doua chestiune este cheia.

Pentru a înţelege mai bine acest lucru, să dăm un exemplu: Dacă un stat s-ar confrunta cu situaţia în care, de exemplu, musulmanii şi evreii îşi efectuează serviciile şi celebrările religioase într-un loc public (chiar dacă nu tulbură liniştea publică sau nu încalcă proprietate privată sau nu deranjează ordinea publică în vreun fel), statul poate şi ar trebui (potrivit învăţăturii catolice) să oprească aceste servicii şi celebrări şi să trimită pe musulmani şi evrei acasă (sau să-i aresteze, dacă legea ar fi bine stabilită), deoarece ar putea scandaliza pe alţii şi ar putea face pe alţii să se alăture falselor lor religii.  Statul le-ar spune apoi obligaţia pe care ei o au înaintea lui Dumnezeu de a fi catolici şi ar încerca să-i convertească direcţionându-i către preoţi catolici, însă nu i-ar forţa să facă aceasta.  Acesta este un exemplu al distincţiei clare dintre 1) a forţa pe cineva să fie catolic, ceva ce Biserica condamnă, deoarece credinţa este un act liber, şi 2) ceva ce Biserica învaţă şi încurajează: dreptul statului de a reprima activitatea religioasă falsă.

Papa Pius al IX-lea, Syllabus Errorum (Expunerea Erorilor), # 78: “Prin urmare, în anumite regiuni numite catolice, a fost lăudabil aprobat prin lege ca oamenilor care imigrează acolo să li se permită să exercite public orice formă de cult a lor.”Condamnat.75

Însă Vatican II învaţă exact opusul. Pasajul citat mai jos este cea mai clară erezie Vatican II privind libertatea religioasă.   Îl cităm din nou deoarece acest pasaj este absolut imposibil de apărat şi dă la o parte orice tentative de distorsiune, cum ar fi distorsiunea lui Patrick Madrid de mai sus.

 Documentul Vatican II, Dignitatis humanae # 3: “Puterea civilă, a cărei menire este să asigure binele comun temporal, trebuie, desigur, să recunoască şi să favorizeze viaţa religioasă a cetăţenilor, însă trebuie spus că îşi depăşeşte limitele dacă îşi arogă dreptul de a dirija sau de a împiedica actele religioase.”76

Aici Vatican II spune că statul îşi depăşeşte autoritatea dacă îndrăzneşte să dirijeze sau să împiedice activitatea religioasă.  Am văzut mai sus că Syllabus Errorum condamnă ideea că statul nu poate împiedica activitatea altor religii.  Aceasta dovedeşte că învăţătura Vatican II privind libertatea religioasă a fost clar falsă şi eretică, şi că Vatican II nu învăţă doar că cineva nu ar trebui forţat să devină catolic.

Subterfugiul cu “între limitele cuvenite”

Încercând prin orice mijloace să apere învăţătura eretică Vatican II despre libertatea religioasă, apărătorii Vatican II se vor angaja în distorsiuni enorme. Ei vor cita pasajul Vatican II de mai jos şi îi vor distorsiona învăţătura în speranţa că pasajul (fiind astfel distorsionat) se va conforma cumva cu învăţătura tradiţională despre libertatea religioasă. Ei spun că Vatican II nu a permis libertate necondiţionată a închinării publice, ci a menţionat anumite “limite”.

 Documentul Vatican II, Dignitatis humanae # 2: “Conciliul Vatican II declară că persoana umană are dreptul la libertatea religioasă. Această libertate constă în faptul că toţi oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale şi a oricărei puteri omeneşti astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale şi nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur cât şi asociat cu alţii, între limitele cuvenite… Acest drept al persoanei umane la libertatea religioasă trebuie în aşa fel recunoscut în organizarea juridică a societăţii, încât să devină un drept civil.”77

Ei spun: “Vezi?Vatican II a învăţat că statele pot pune limite la această exprimare religioasă; iar acest lucru este în conformitate cu învăţătura tradiţională.” Aceasta este o distorsionare şi un argument atât de necinstit, încât orice catolic ar trebui să fie revoltat. În pasajul de mai sus, în timp ce învaţă că nimeni (indiferent din ce religie face parte) nu poate fi împiedicat să-şi exprime în mod public religia, Vatican II pur şi simplu îşi acoperă toate bazele şi se asigură să nu pară scris că ar permite anarhia în stat.

Vatican II a trebuit să adauge clauza “între limitele cuvenite” pentru ca să nu pară scris că aprobă, de exemplu, un grup religios care blochează traficul în timpul orelor de vârf, sau serviciile religioase care se desfăşoară în mijlocul unei autostrăzi aglomerate. De aceea a învăţat ca “nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur cât şi asociat cu alţii, între limitele cuvenite.” Vatican II nu spune în vreun fel că un stat catolic poate limita cetăţenilor necatolici dreptul la libertatea religioasă, ci tot învaţă erezia incontestabilă a libertăţii religioase: că libertatea religioasă ar trebui să fie un drept civil şi că nimeni nu poate fi împiedicat de stat ca să se comporte în public după propria conştiinţă;

Fraza “între limitele cuvenite” indica pur şi simplu că cei care exercită acest drept nu trebuie să deranjeze ordinea publică.

Pentru a dovedi că acesta este înţelesul – care, desigur, este evident pentru orice persoană onestă care cântăreşte chestiunea – putem cita din nou acelaşi # 2 din Declaraţie:

 Documentul Vatican II, Dignitatis humanae # 2: “De aceea, dreptul la această imunitate persistă şi pentru aceia care nu-şi îndeplinesc obligaţiile de a căuta adevărul şi de a adera la el, iar exercitarea acestui drept nu poate fi împiedicată atâta timp cât respectă o dreaptă ordine publică.”78

Vedem că fraza “între limitele cuvenite” înseamnă pur şi simplu “atâta timp cât respectă o dreaptă ordine publică.” Aşadar, potrivit Vatican II, fiecare om are dreptul la libertate religioasă, inclusiv exprimarea şi practicarea publică a religiei sale, iar statul nu poate împiedica aceasta, atâta timp cât se respectă o dreaptă ordine publică.  Aceasta este erezie. Vatican II nu s-a conformat cu învăţătura tradiţională, oricât de mult eretici precum “pr.” Brian Harrison, în mod necinstit, ar încerca să folosească această clauză pentru a argumenta în favoarea Vatican II.  Vatican II a învăţat că statul nu poate împiedica exprimarea publică a falselor religii, după cum se vede foarte clar în acest citat despre care am discutat deja.

 Documentul Vatican II, Dignitatis humanae # 3: “Puterea civilă, a cărei menire este să asigure binele comun temporal, trebuie, desigur, să recunoască şi să favorizeze viaţa religioasă a cetăţenilor, însă trebuie spus că îşi depăşeşte limitele dacă îşi arogă dreptul de a dirija sau de a împiedica actele religioase.” 79

Nu se poate apăra în vreun fel această clar eretică învăţătură Vatican II despre libertatea religioasă.

Obiecţia “Învăţătura despre libertatea religioasă nu e o dogmă”

Văzând contradicţia evidentă dintre învăţătura Vatican II despre libertatea religioasă şi învăţătura catolică, alţi apărători ai apostaziei de după Vatican II au insistat că, în ciuda contradicţiei, învăţătura Vatican II nu implică erezie, deoarece învăţătura tradiţională despre libertatea religioasă nu a fost învăţată în mod infailibil ca dogmă.

 Chris Ferrara, Catholic Family News, “Opposing the Sedevacantist Enterprise, Partea II,” Octombrie 2005, p. 24-25:  “Întreprinderea [sedevacantistă] afirmă că este o contradicţie directă între DH [documentul Vatican II Dignitatis Humanae despre libertatea religioasă] şi învăţătura tradiţională: DH afirmă un drept natural [sic] al libertăţii religioase în manifestările publice ale religiilor false ale membrilor sectelor necatolice, în timp ce învăţătura tradiţională condamnă această noţiune… Să presupunem însă, de dragul argumentului, că există o contradicţie clară între DH [Dignitatis Humanae] şi învăţătura anterioară, şi că această contradicţie este formală – i.e., nu este necesară o explicaţie pentru a demonstra aceasta.  Chiar şi aşa, contradicţia nu ar implica erezie formală în sine, deoarece învăţătura tradiţională a Bisericii privind dreptul şi datoria statului de a reprima încălcările externe ale religiei catolice nu este o dogmă definită a Bisericii catolice, şi nici învăţătura că nu există vreun drept, ca atare, de a manifesta public o religie falsă în statele catolice.”80

Aceasta este complet greşit, şi uşor de combătut.  Ideea învăţată de Vatican II, că fiecărui om ar trebui să îi fie acordat dreptul civil la libertate religioasă, astfel încât să îi fie asigurat prin lege dreptul de a-şi practica şi răspândi public religia lui falsă, a fost dogmatic, solemn şi infailibil condamnată de papa Pius al IX-lea în Quanta Cura.  Limbajul folosit de papa Pius al IX-lea mai mult decât îndeplineşte condiţia pentru o definiţie dogmatică. Observaţi mai ales porţiunile îngroşate şi subliniate.

Papa Pius al IX-lea, Quanta Cura (# 3-6), 8 Dec. 1864, ex cathedra: Din această idee a guvernării sociale total false, ei nu se tem să promoveze acea opinie eronată, fatală în efectele sale asupra Bisericii catolice şi mântuirii sufletelor, numită de predecesorul nostru Grigore al XVI-lea, o nebunie, ŞI ANUME, CĂ ‘LIBERTATEA CONŞTIINŢEI ŞI ÎNCHINĂRII ESTE DREPTUL PERSONAL AL FIECĂRUI OM, ŞI AR TREBUI SĂ FIE AFIRMAT ŞI PROCLAMAT LEGAL ÎN FIECARE SOCIETATE CONSTITUITĂ PE BUNĂ DREPTATE; şi că cetăţenii au dreptul la o libertate absolută, care nu trebuie să fie oprită de vreo autoritate ecleziastică sau civilă, PRIN CARE EI POT SĂ ÎŞI MANIFESTE ŞI SĂ DECLARE, DESCHIS ŞI PUBLIC, ABSOLUT ORICE IDEE A LOR, FIE PRIN CUVÂNT VORBIT, PRIN PRESĂ, SAU ÎN ORICE ALT MOD.’  Dar, în timp ce cu nesăbuinţă afirmă  acest lucru, ei nu înţeleg şi nu ţin cont că predică libertatea pierzaniei…  De aceea, PRIN AUTORITATEA NOASTRĂ APOSTOLICĂ, RESPINGEM, INTERZICEM, ŞI CONDAMNĂM TOATE OPINIILE ŞI DOCTRINELE DEGENERATIVE ŞI RELE, SPECIAL MENŢIONATE ÎN ACEASTĂ SCRISOARE, ŞI HOTĂRÂM ŞI PORUNCIM CA TOŢI COPIII BISERICII CATOLICE SĂ LE CONSIDERE CA RESPINSE, INTERZISE ŞI CONDAMNATE.”81

Papa Pius al IX-lea prin autoritatea sa apostolică, respinge, interzice şi codamnă solemn această opinie rea, şi declară solemn că toţi catolicii trebuie să considere această opinie ca fiind condamnată.  Aceasta este învăţătură infailibilă şi limbaj solemn de cel mai înalt ordin.  Aşadar Quanta Cura clar constituie o condamnare dogmatică a ideii că libertatea religioasă ar trebui să fie drept civil dat fiecărui om.  Prin urmare, învăţătura Vatican II a fost erezie directă împotriva învăţăturii dogmatice infailibile despre această chestiune.

Învăţătura Vatican II despre libertatea religioasă, respinge întreaga istorie a Creştinătăţii şi distruge societatea catolică

Am arătat că învăţătura Vatican II despre libertatea religioasă este eretică.  Multe alte exemple pot fi date pentru a ilustra că învăţătura Vatican II despre libertatea religioasă este falsă, rea şi necatolică.  De exemplu Conciliul dogmatic din Vienne în mod special a poruncit liderilor catolici ai statelor că trebuie să controleze public (i.e., să suprime public) practicarea publică a închinării islamice. Papa Clement al V-lea reamintea datoria statului de a interzice profesarea publică a falselor religii.

Papa Clement al V-lea, Conciliul din Vienne, 1311-1312: “Este o insultă adusă la adresa numelui sfânt şi o ruşine pentru Credinţa creştină că în anumite părţi ale lumii supuse prinţilor creştini, unde trăiesc sarazini [i.e., adepţii islamului, de asemenea numiţi musulmani], uneori separat, uneori amestecaţi cu creştinii, preoţii sarazini, cunoscuţi sub numele de zabazala, în templele şi moscheile lor, în care sarazinii se adună să îl adore pe Mahomed necredinciosul, din locuri înalte invocă cu voce tare şi îi laudă numele în fiecare zi la anumite ore… Asemenea lucru discreditează Credinţa noastră şi îi scandalizează pe credincioşi. Aceste practici nu pot fi tolerate fără a nemulţumi măreţia divină.  Prin urmare, cu aprobarea sfântului conciliu, de acum înainte, interzicem cu stricteţe asemenea practici în ţările creştine. Poruncim prinţilor catolici, fiecăruia şi tuturorTrebuie să interzică în mod explicit invocarea publică a numelui sacrileg al lui Mahomed… Cei care îndrăznesc să acţioneze contrar trebuie să fie pedepsiţi de prinţi pentru ireverenţa lor, pentru ca alţii să fie descurajaţi de la astfel de îndrăzneală.”82

Potrivit Vatican II, această învăţătură a Conciliului din Vienne este greşită.  De asemenea, potrivit învăţăturii Vatican II, greşit a fost şi că în 392 d.Cr. religia creştină a fost declarată de Teodosiu religia imperiului roman şi că toate templele păgâne au fost închise.83   Aceasta ne arată încă o dată că învăţătura Vatican II despre libertatea religioasă este rea şi eretică.

Din cauza învăţăturii eretice Vatican II despre libertatea religioasă, după Vatican II, un număr de naţiuni catolice şi-au schimbat constituţiile catolice, în favoarea celor seculare! Constituţiile catolice din Spania şi Columbia au fost de fapt suprimate la cerinţa directă a Vaticanului novus ordo, iar legile din aceste ţări s-au schimbat pentru a permite practicarea publică a religiilor necatolice.

Schimbările la legea catolică spaniolă, ca urmare a învăţăturii Vatican II

“Fuero de los Espanoles”, legea fundamentală a statului spaniol adoptată pe 17 iulie 1945, autoriza practicarea cultelor [religiilor] necatolice doar privat, şi interzicea toate activităţile de propagandă din partea religiilor false.

Articolul 6, 1: “Profesarea şi practicarea religiei catolice, care este cea a statului spaniol, se va bucura de protecţie oficială.”

Articolul 6, 2: “…singurele ceremonii şi alte manifestări religioase publice permise vor fi cele catolice.”

Putem vedea că, în conformitate cu învăţătura catolică tradiţională, legea spaniolă a decretat ca singurele ceremonii şi manifestări religioase publice să fie catoliceÎnsă după Vatican II, “Ley Organica del Estado” (10 Ian. 1967) a înlocuit acest al doilea paragraf al articolului 6 cu următorul:

 “Statul îşi va asuma protejarea libertăţii religioase, care va fi sub protecţia sistemului judiciar responsabil pentru protejarea moralei şi ordinii publice.”

În plus, preambulul constituţiei Spaniei, modificată de aceeaşi “Ley Organica del Estado” după Vatican II, a declarat în mod explicit:

 “… Având în vedere modificarea introdusă în articolul 6 de către `Ley Organica del Estado’, ratificată prin referendum al naţiunii, pentru a adapta textul său Declaraţiei conciliare privind libertatea religioasă, promulgată pe 7 decembrie 1965 [de Vatican II], care cere recunoaşterea explicită a acestui drept [libertatea religioasă], şi, în plus, în conformitate cu al doilea principiu fundamental al mişcării potrivit căreia învăţătura Bisericii ar trebui să inspire legile noastre…”

Putem vedea că secţiunea a doua a articolului 6 din Constituţia din 1945 a fost înlocuită cu cea din 1967 tocmai pentru a aduce legile din Spania în acord cu declaraţia Vatican II!  Această revizuire a legilor catolice într-o ţară catolică, revizuire care a fost făcută pentru a se conforma cu noua religie Vatican II, ilustrează probabil mai mult decât orice altceva forţele care lucrează aici. Spania, o naţiune care înainte era catolică, a fost schimbată într-o naţiune lipsită de Dumnezeu, care acum protejează prin lege divorţul, sodomia, pornografia şi contracepţia, toate datorită Vatican II.

Papa sf. Pius al X-lea, Vehementer Nos, 11 Feb. 1906: “În acord cu autoritatea supremă pe care o deţinem de la Dumnezeu, dezaprobăm şi condamnăm legea stabilită care separă statul francez de Biserică, pentru acele motive pe care le-am specificat: deoarece cauzează cel mai mare prejudiciu lui Dumnezeu pe care îl respinge în mod oficial, declarând la început că statul este lipsit de orice cult religios …”84

Papa Grigore al XVI-lea, Inter Praecipuas (# 14), 8 Mai 1844: Experienţa arată că nu există o modalitate mai directă de a înstrăina populaţia de fidelitatea şi ascultarea faţă de liderii ei, decât prin acea indiferenţă faţă de religie răspândită de membrii sectelor sub numele de libertate religioasă.”85

În conformitate cu învăţătura sa eretică privind libertatea religioasă, Vatican II învaţă erezia că toate religiile au libertatea de exprimare şi libertatea presei.

 Documentul Vatican II, Dignitatis Humanae # 4: “Comunităţile religioase au şi dreptul de a nu fi împiedicate să-şi propovăduiască şi să-şi mărturisească public credinţa, oral şi în scris.”86

Ideea că oricine are dreptul la libertatea de exprimare şi la libertatea presei a fost condamnată de mulţi papi.  Vom cita doar pe papa Grigore al XVI-lea şi papa Leon al XIII-lea.  Observaţi că papa Grigore al XVI-lea a numit această idee – exact lucrul învăţat de Vatican II – dăunătoare şi “niciodată suficient denunţată”.

Papa Grigore al XVI-lea, Mirari Vos (# 15), 15 Aug. 1832: “Aici trebuie să includem acea dăunătoare şi niciodată suficient denunţată libertate de a publica orice fel de scrieri şi de a le transmite oamenilor, pe care unii îndrăznesc să o ceară şi să o promoveze cu o atât de mare zarvă.  Suntem oripilaţi să vedem ce doctrine monstruoase şi erori prodigioase sunt răspândite în toate părţile, în nenumărate cărţi, pamflete, şi alte scrieri, care, deşi mici în greutate, provoacă foarte mult rău.”87

Papa Leon al XIII-lea, Libertas (# 42), 20 Iun. 1888: “Din ceea ce a fost spus se poate vedea că este foarte injust să fie cerută, să fie apărată, sau să fie acordată necondiţionată libertate de gândire, de exprimare, de scriere, sau de cult, ca şi cum acestea ar face parte din multele drepturi naturale ale omului.”88

Papa Leon al XIII-lea, Immortale Dei (# 34), 1 Noi. 1885: “De aceea, Grigore al XVI-lea în enciclica sa Mirari Vos din data de 15 august 1832, folosind cuvinte grele a protestat cu vehemenţă împotriva sofismelor, care, chiar şi în timpul său erau public inoculate – şi anume, că nu ar trebui să fie indicată vreo preferinţă pentru vreo formă particulară de cult; că este corect ca fiecare să-şi formeze propriile sale judecăţi personale despre religie; că pentru fiecare om conştiinţa proprie este pentru el ghidul unic şi suficient în toate; şi că este legitim ca orice om să-şi publice opiniile sale, oricare ar fi ele, şi chiar să conspire împotriva statului.”89

Prin învăţătura sa eretică, Vatican II a contrazis în mod direct toată această învăţătură catolică.

Înapoi la fișierul principal despre Vatican II

__________________________

62 Denzinger 1777, ediţie în engleză.
63 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 115.
64 Denzinger 1778, ediţie în engleză.
65 Denzinger 1755, ediţie în engleză.
66 Denzinger 1690, ediţie în engleză.
67 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 274.
68 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 274-275.
69 Benedict al XVI-lea, Principles of Catholic Theology [Principii de Teologie Catolică], ediţie în engleză, San Francisco, CA: Ignatius Press, 1982, p. 381.
70 Benedict al XVI-lea, Principles of Catholic Theology, ediţie în engleză, p. 385.
71 Benedict al XVI-lea, Principles of Catholic Theology, ediţie în engleză, p. 391.
72 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 275.
73 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 175-176.
74 Patrick Madrid, Pope Fiction, ediţie în engleză, San Diego: Basilica Press, 1999, p. 277.
75 Denzinger 1778, ediţie în engleză.
76 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 275.
77 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 274.
78 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 274-275.
79 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 275.
80 Chris Ferrara, Catholic Family News, “Opposing the Sedevacantist Enterprise, Part II,”[Contra Întreprinderii Sedevacantiste, Partea II], ediţie în engleză, Octombrie 2005, p. 24-25.
81 Denzinger 1690; 1699, ediţie în engleză.
82 Decrees of the Ecumenical Councils, ediţie în engleză, vol. 1, p. 380.
83 Pr. John Laux, Church History [Istorie Bisericească], ediţie în engleză, p. 98.
84 Denzinger 1995, ediţie în engleză.
85 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 271.
86 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 276.
87 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 1 (1740-1878), p. 238.
88 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 180.
89 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 114.