Erezii documentul conciliul Vatican II Unitatis Redintegratio Decret despre ecumenism

 

 Documentul Vatican II, Unitatis Redintegratio # 1: “Însă aproape toţi, deşi în mod diferit, aspiră la Biserica lui Dumnezeu una şi vizibilă – care să fie cu adevărat universală şi trimisă către lumea întreagă pentru ca lumea să se întoarcă la Evanghelie şi, astfel, să fie mântuită spre slava lui Dumnezeu.”6

Chiar la începutul Decretului despre ecumenism, Vatican II învaţă că aproape toţi aspiră la Biserica lui Dumnezeu care să fie cu adevărat universală şi trimisă către lumea întreagă pentru ca lumea să se întoarcă la Evanghelie.  Care este Biserica cu adevărat universală a cărei misiune este de a converti lumea la Evanghelie?  E Biserica catolică, desigur, singura Biserică adevărată a lui Cristos.  Atunci, despre ce vorbeşte Vatican II?  De ce învaţă Vatican II că aproape toţi aspiră la Biserica cu adevărat universală a lui Cristos când deja o avem? Răspunsul este că Vatican II învaţă că oamenii trebuie să aspire la adevărata Biserică catolică, pentru că învaţă că ea nu există încă!  Pentru cei care se îndoiesc că Vatican II nega aici că Biserica catolică există, vom cita interpretarea proprie a lui Ioan Paul al II-lea cu privire la acest pasaj.

 Ioan Paul al II-lea, Omilie, 5 Dec. 1996, vorbind despre rugăciunea cu necatolicii: “Când ne rugăm împreună, facem aceasta cu aspirația ‘ca să existe o Biserică a lui Dumnezeu una şi vizibilă, care să fie cu adevărat universală şi trimisă către lumea întreagă pentru ca lumea să se întoarcă la Evanghelie şi, astfel, să fie mântuită spre slava lui Dumnezeu’ (Unitatis Redintegratio, 1).”

După cum vedem, chiar Ioan Paul al II-lea a confirmat că aspiraţia la Biserica lui Dumnezeu una şi vizibilă este o aspiraţie din partea ambelor părţi – catolică şi necatolică, ceea ce înseamnă că în Decretul despre ecumenism (de unde cita Ioan Paul al II-lea), Vatican II într-adevăr aspira la Biserica lui Dumnezeu una şi universală.  Prin urmare, Vatican II nega faptul că Biserica catolică este Biserica lui Dumnezeu una şi universală.

Unitatis Redintegratio a afirmat şi că toţi cei care sunt botezaţi şi pretind să fie “creştini” se află în comuniune cu Biserica şi au dreptul la numele de creştin, fără a menţiona ceva despre necesitatea ca ei să se convertească la Credinţa catolică pentru a se putea mântui.

 Documentul Vatican II, Unitatis Redintegratio #3: “Într-adevăr, aceia care cred în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune, deşi imperfectă, cu Biserica Catolică. Fără îndoială, datorită diferitelor feluri de divergenţe care există între ei şi Biserica Catolică, atât în materie de doctrină şi uneori chiar de disciplină, cât şi în privinţa structurii Bisericii, se opun comuniunii bisericeşti depline numeroase piedici, uneori destul de grave, spre depăşirea cărora tinde mişcarea ecumenică. Cu toate acestea, fraţii despărţiţi, îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez, sunt încorporaţi lui Cristos şi de aceea poartă pe drept numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe bună dreptate ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericii Catolice.”7

Observaţi că Vatican II învaţă că aceşti protestanţi şi membri ai sectelor schismatice se află în comuniune cu Biserica catolică (chiar dacă parţial), şi sunt fraţi ai aceeaşi Biserici, cu dreptul de a se numi creştini.  Însă Biserica catolică  învaţă că ei se află în afara comuniunii Bisericii şi străini pentru credincioşii ei.  Aceasta contrazice direct învăţătura Vatican II:

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9), 29 Iun. 1896:  “Practica Bisericii a fost mereu aceeaşi, după cum este arătat de învăţătura unanimă a părinţilor, care priveau mereu ca fiind în afara comuniunii catolice, şi străin faţă de Biserică, pe oricine s-ar fi depărtat oricât de puţin de la orice punct de doctrină proclamat de magisteriul ei autoritar.” 8

Următorul citat este dintr-un articol care a apărut într-o publicaţie citită pe scară largă şi aprobată complet de secta Vatican II, St. Anthony Messenger. Putem vedea cum această “aprobată” publicaţie a înţeles învăţătura Vatican II din Decretul despre ecumenism.

 Renee M. Lareau, “Vatican II for Gen-Xers,” St. Anthony Messenger, Noi. 2005, p. 25:  “Unitatis Redintegratio [Decretul despre ecumenism] şi Nostra Aetate [Declaraţia despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine] au arătat schimbări marcate în atitudinea Bisericii faţă de alte credinţe. Venind de la o instituţie care altă dată era insulară şi care insista [timpul trecut] asupra faptului că nu este mântuire în afara Bisericii şi că Biserica catolică este unica Biserică adevărată a lui Cristos, deschiderea către nou care caracterizează aceste învăţături e remarcabilă.   Unitatis Redintegratio a afirmat că Biserica cuprinde toţi creştinii şi nu se limitează exclusiv la Biserica catolică, în timp ce Nostra Aetate a admis că adevărul şi sfinţenia religiilor necreştine a fost lucrarea aceluiaşi unic Dumnezeu adevărat.”9

Renee a înţeles greşit Vatican II?  Nu, am arătat adineauri că într-adevăr Unitatis Redintegratio învaţă exact acest lucru. Acum, vom vedea că neagă faptul că Biserica este pe deplin catolică şi afirmă că sectele menționate mai sus au mântuire.

 Documentul Vatican II, Unitatis redintegratio (# 4): “Totuşi separările dintre creştini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate, ce-i este proprie, în acei fii ai săi care, deşi îi aparţin prin Botez, sunt despărţiţi de comuniunea deplină cu ea. Mai mult, şi pentru Biserică e mai greu să-şi exprime, sub toate aspectele, plinătatea catolicităţii în însăşi realitatea vieţii.”10

Aici, în #4 din acelaşi Decret despre ecumenism, Vatican II neagă faptul că Biserica lui Cristos este pe deplin catolică!  Cine ţine o astfel de părere nu poate nici măcar să spună crezul apostolic,  “Cred în… Sfânta Biserică catolică.”  Ar trebui să spună, “Cred în Biserica care nu este pe deplin catolică.”  Dar de ce afirmă Vatican II o astfel de ridicolă erezie?  Există un motiv. Cuvântul “catolic” înseamnă “universal”. După cum am văzut deja, Vatican II neagă că Biserica catolică este Biserica universală a lui Cristos, învăţând că aproape toţi aspiră la Biserica universală, de parcă aceasta nu există.

 “Cardinalul” Ratzinger, Dominus Iesus #17, aprobat de antipapa Ioan Paul al II-lea, 6 Aug. 2000:  “De aceea, şi în aceste Biserici este prezentă şi lucrează Biserica lui Cristos, chiar dacă lipseşte comuniunea deplină cu Biserica Catolică întrucât acestea nu acceptă învăţătura catolică despre Primatul, pe care, după voinţa lui Dumnezeu, Episcopul Romei îl posedă şi îl exercită în mod obiectiv în Biserica universală.”11

Religia Vatican II afirmă că Biserica lui Cristos este mai mare decât Biserica catolică.  Întrucât Decretul despre ecumenism Vatican II neagă faptul că Biserica catolică este Biserica universală a lui Cristos aspirând ca o astfel de Biserică să existe, urmează în mod logic ca Vatican II să înveţe că “Biserica” (i.e., Biserica catolică/universală) nu poate realiza deplina catolicitate/universalitate, din cauza “separărilor dintre creştini”.  Altfel spus, potrivit învăţăturii clare Vatican II, separările dintre nenumărate secte protestante, secte ale schismaticilor estici şi Biserica catolică, împiedică Biserica universală (din care toţi fac parte potrivit Vatican II) să îşi realizeze pe deplin adevărata catolicitate (universalitate).

Toate acestea sunt o confirmare certă că Vatican II a învăţat că sectele eretice şi schismatice alcătuiesc Biserica lui Cristos.  Cuvintele Vatican II despre universalitatea Bisericii lui Cristos fiind afectată de separările dintre aceste secte nu ar avea sens, decât dacă a considerat că aceste secte alcătuiesc o parte a Bisericii lui Cristos.  Acestea fiind explicate, vom cita pe papa Clement al VI-lea şi papa Leon al XIII-lea pentru a combate această îngrozitoare erezie Vatican II.

Papa Clement al VI-lea, Super quibusdam, 20 Sep. 1351: “Întrebăm: în primul rând, dacă voi şi Biserica armenilor supuşi vouă, credeţi faptul că toţi cei care în botez au primit aceeaşi Credinţă catolică, iar apoi s-au retras sau se vor retrage în viitor de la comuniunea ACESTEI ACEEAŞI BISERICI ROMANE, CARE DOAR EA ESTE CATOLICĂ, sunt schismatici şi eretici, dacă se încăpăţânează să rămână separaţi de Credinţa acestei Biserici romane.”12

Papa Leon al XIII-lea, Satis Cognitum (# 9), 29 Iun. 1896: “Practica Bisericii a fost mereu aceeaşi, după cum este arătat de învăţătura unanimă a părinţilor, care priveau mereu ca fiind în afara comuniunii catolice, ŞI STRĂIN FAŢĂ DE BISERICĂ, PE ORICINE S-AR FI DEPĂRTAT ORICÂT DE PUŢIN DE LA ORICE PUNCT DE DOCTRINĂ PROCLAMAT DE MAGISTERIUL EI AUTORITAR.”13

Aşadar, când ereticii părăsesc Biserica catolică ei nu afectează universalitatea sau catolicitatea ei, ci pur şi simplu părăsesc Biserica. Însă Decretul despre ecumenism Vatican II contrazice acest lucru:

 Michael J. Daley, “The Council’s 16 Documents,” St. Anthony Messenger, Noi. 2005, p. 15:  “Decretul despre ecumenism (Unitatis Redintegratio) doreşte restaurarea uniunii între toţi creştinii, nu pur şi simplu o întoarcere la Roma. Se admite că ambele părţi au fost de vină pentru separările istorice şi oferă linii directoare pentru activităţile ecumenice.”1

Potrivit acestui comentator, Vatican II a învăţat că nu este vina protestanţilor şi schismaticilor pentru că au părăsit Biserica catolică; ambele părţi au fost de vină.  A înţeles greşit Daley Vatican II?  Nu, Vatican II învaţă chiar acest lucru prin această declaraţie stupefiantă:

 Documentul Vatican II, Unitatis Redintegratio #3: Însă cei care se nasc acum şi sunt instruiţi în credinţa lui Cristos în astfel de comunităţi nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii, iar Biserica Catolică îi îmbrăţişează cu respect şi iubire frăţească.” (Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 137;  sau engleză: http://www.vatican.va/archive/hist_councils/ii_vatican_council/documents/vat- ii_decree_19641121_unitatis-redintegratio_en.html)

Trebuie privită cu atenţie această declaraţie pentru a înţelege impactul deplin al răului ei. Fără ca să fie dată o clarificare sau calificare, Vatican II emite o declaraţie generală şi scuză de păcatul separării (i.e., erezie şi schismă) pe toţi cei care, născuţi în comunităţile protestante şi schismatice, cresc în ele “instruiţi în credinţa lui Cristos”. Acest lucru este incredibil de eretic. Înseamnă că nu se poate acuza vreun protestant pentru erezie – nu contează cât de anticatolic este – dacă s-a născut într-o astfel de sectă! Acest lucru contrazice direct învăţătura catolică, aşa cum am văzut (e.g. papa Leon al XIII-lea). Toţi cei care resping chiar şi o singură dogmă a Credinţei catolice sunt eretici şi sunt vinovaţi de faptul că s-au rupt de adevărata Biserică.

Trecând mai departe, ajungem la # 3 al Decretului despre ecumenism Vatican II:

 Documentul Vatican II, Unitatis redintegratio # 3: “Pe lângă aceasta, dintre elementele sau bunurile prin ansamblul cărora însăşi Biserica se zideşte şi primeşte viaţa, unele, şi chiar numeroase şi însemnate, pot exista şi în afara graniţelor vizibile ale Bisericii Catolice: cuvântul scris al lui Dumnezeu, viaţa harului, credinţa, speranţa şi iubirea, alte daruri interioare ale Duhului Sfânt, şi elemente vizibile.”15

Aici descoperim şi mai multă erezie în #3 al Decretului despre ecumenism.  Declară că “viaţa harului” (harul sfinţitor / justificarea/ îndreptăţirea) există în afara graniţelor vizibile ale Bisericii catolice.  Acest lucru este în directă contradicţie cu învăţătura solemnă a papei Bonifaciu al VIII-lea în bula Unam Sanctam.

Papa Bonifaciu al VIII-lea, Unam Sanctam, 18 Noi. 1302: “Îndemnaţi de Credinţă fiind, suntem obligaţi să credem şi să ţinem, una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică, şi credem cu fermitate, mărturisim în mod firesc, această Biserică în afara căreia nu este mântuire şi nici iertare de păcate, Mirele în cântare proclamând: ‘Una este porumbiţa mea, desăvârşita mea.”16

Spunând că se poate avea viaţa harului (care include iertarea păcatelor) în afara Bisericii catolice, Vatican II a contrazis dogma care spune că în afara Bisericii Catolice nu este iertare de păcate. Este chiar şi mai multă erezie în aceeaşi secţiune a Decretului despre ecumenism. Vatican II afirmă flagrant că aceste comunităţi pe care le-a descris sunt mijloace de mântuire.

 Documentul Vatican II, Unitatis redintegratio (# 3): “Prin urmare, aceste Biserici şi comunităţi despărţite, deşi socotim că suferă de carenţe, nu sunt nicidecum lipsite de semnificaţie şi de valoare în misterul mântuirii.

Duhul lui Cristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din însăşi plinătatea harului şi a adevărului care a fost încredinţată Bisericii catolice.”17

Aceasta este una din cele mai grave erezii Vatican II. Constituie o respingere a dogmei “În afara Bisericii catolice nu este mântuire”.

Papa sf. Pius al X-lea, Editae saepe (# 29), 26 Mai 1910:  “Biserica, numai ea deţine împreună cu magisteriul ei, puterea de a guverna şi sfinţi societatea umană. Prin preoţia şi slujitorii ei (fiecare în postul şi funcţia lui proprie), ea conferă omenirii mijloace adecvate şi necesare de mântuire.”18

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florenţa, “Cantate Domino,” 1441, ex cathedra: Sfânta Biserică romană, cu fermitate crede, profesează şi propovăduieşte că toţi cei care sunt în afara Bisericii catolice, nu doar păgânii dar şi evreii sau ereticii şi schismaticii, nu pot lua parte la viaţa veşnică şi vor merge în focul veşnic ce a fost pregătit pentru diavol şi îngerii săi, dacă nu vor fi alăturaţi Bisericii până la sfârşitul vieţii lor”19

În Decretul despre ecumenism, Vatican II învaţă de asemenea că necatolicii dau mărturie lui Cristos prin vărsarea lor de sânge.  Paragraful următor implică ideea că în Biserici necatolice există sfinţi şi martiri pentru Cristos, care este erezie.

 Documentul Vatican II, Unitatis redintegratio # 4: “Pe de altă parte, catolicii trebuie să recunoască şi să aprecieze cu bucurie valorile cu adevărat creştine, izvorâte din patrimoniul comun, care se află la fraţii despărţiţi de noi.  Vrednic şi drept este să recunoaştem bogăţiile lui Cristos şi faptele puterii sale în viaţa celorlalţi, care dau mărturie pentru Cristos uneori până la vărsarea sângelui.”20

Folosind această învăţătură, Ioan Paul al II-lea a repetat şi a extins această erezie de multe ori.

 Ioan Paul al II-lea, Ut Unum Sint (# 1), 25 Mai 1995: “Mărturia curajoasă a atâtor martiri din secolul nostru, aparţinând şi altor Biserici şi Comunităţi bisericeşti ce nu se află în comuniune deplină cu Biserica catolică, dă o nouă forţă apelului făcut de Conciliu şi ne reaminteşte obligaţia de a-i primi îndemnul şi de a-l pune în practică.”21

 Ioan Paul al II-lea, Ut Unum Sint (# 84), 25 Mai 1995: “Deşi în mod invizibil, comuniunea încă imperfectă a comunităţilor noastre este într-adevăr temeinic sudată de către deplina comuniune a sfinţilor, adică a celor care, la capătul unei existenţe credincioase harului, se află în comuniunea lui Cristos în glorie. Aceşti sfinţi provin din toate Bisericile şi Comunităţile ecleziale care le-au deschis intrarea în comuniunea mântuirii.”22

Biserica Catolică învaţă dogmatic că în afara Bisericii nu există martiri creştini.

Papa Pelagius al II-lea, epistolă (2) Dilectionis vestrae, 585: “Cei care nu au fost dispuşi să se concordeze în Biserica lui Dumnezeu, nu pot rămâne cu Dumnezeu; Deşi daţi la flăcări şi incendii, ei ard, sau aruncaţi la fiare sălbatice, îşi dau viaţa, nu va fi pentru ei acea coroană de credinţă, ci pedeapsa de necredinţă, nu un rezultat glorios (de virtute religioasă), ci ruină şi disperare. Un astfel de om poate fi ucis; el nu poate fi încununat.”23

Papa Eugen al IV-lea, Conciliul din Florenţa, Cantate Domino, Sesiunea 11, 4 Feb. 1442:  “…nimeni nu se poate mântui, oricât de multe pomeni ar fi făcut şi chiar dacă a vărsat sânge în numele lui Cristos, decât dacă a perseverat în sânul şi unitatea Bisericii catolice.”24

În Decretul despre ecumenism, Vatican II învaţă de asemenea că schismaticii şi ereticii estici ajută Biserica să crească.

 Documentul Vatican II, Unitatis redintegratio (# 13-15): “Ne îndreptăm privirea către cele două categorii principale de dezbinări care sfâşie haina fără cusătură a lui Cristos.  Cele dintâi s-au petrecut în Orient, fie prin contestarea formulelor dogmatice ale conciliilor din Efes şi Calcedon, fie, mai târziu, prin ruperea comuniunii bisericeşti dintre patriarhatele orientale şi Scaunul roman… Se ştie cu ce dragoste celebrează creştinii orientali oficiile liturgice… Astfel, prin celebrarea Euharistiei Domnului în fiecare dintre aceste Biserici se zideşte şi creşte Biserica lui Dumnezeu, iar prin celebrarea aceluiaşi mister se manifestă comuniunea dintre ele.”25

Biserica catolică învaţă că ereticii sunt porţile Iadului.

Papa Vigiliu, Conciliul Constantinopol II, 553: “Aceste aspecte fiind tratate cu exactitate amănunţită, păstrăm în minte ce a fost promis despre sfânta Biserică şi El care a spus că porţile Iadului nu o vor birui (prin aceasta înţelegem limbile aducătoare de moarte ale ereticilor)… şi astfel laolaltă cu Diavolul – tatăl minciunii – sunt limbile necontrolate ale ereticilor şi scrierile lor eretice, împreună cu ereticii înşişi care au persistat în erezia lor chiar până la moarte.”26

Papa sf. Leon al IX-lea, In terra pax hominibus, 2 Sep. 1053, către Mihail Cerularie  “părintele ortodocşilor” estici, Capitolul 7:  “Sfânta Biserică construită pe o piatră, care este Cristos, şi pe Petru sau Chifa, fiul lui Iona care a fost numit mai întâi Simon, pentru că porţile Iadului, adică, disputele ereticilor care conduc pe cei vanitoşi la pieire, nu o vor birui vreodată.”27

O altă erezie care ocupă un loc proeminent în Decretul despre ecumenism Vatican II este expresia constantă a respectului pentru membrii religiilor necatolice.

 Documentul Vatican II, Unitatis redintegratio # 3: “… în secolele următoare s-au ivit dezbinări mai mari, iar comunităţi considerabile ca număr s-au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii Catolice, uneori nu fără vina unor oameni de ambele părţi.  Însă cei care se nasc acum şi sunt instruiţi în credinţa lui Cristos în astfel de comunităţi nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii, iar Biserica Catolică îi îmbrăţişează cu respect şi iubire frăţească.”28

Biserica catolică nu priveşte cu respect membrii religiilor necatolice.  Biserica lucrează şi speră ca ei să se convertească, însă îi denunţă şi anatemizează ca fiind membri ai sectelor eretice pe cei care resping învăţătura catolică:

Papa Inocenţiu al III-lea, Al Patrulea Conciliu de la Lateran, 1215, Constituţia 3, despre eretici:  “Excomunicăm şi anatemizăm fiecare erezie care se ridică împotriva acestei sfinte, drepte şi catolice Credinţe pe care am redat-o mai sus.   Condamnăm toţi ereticii, indiferent de denumirea pe care o poartă.  Într-adevăr, ei au feţe diferite însă cozile lor sunt legate între ele, căci se aseamănă în mândria lor.”29

Papa Pelagius al II-lea, epistolă (1) Quod ad dilectionem, 585: “Însă dacă cineva, fie sugerează sau crede sau presupune să înveţe contrar acestei Credinţe, să-i fie de înţeles că e condamnat şi de asemenea anatemizat potrivit părerii aceloraşi părinţi.”30

Conciliul Constantinopol I, 381, Can. 1: “Fiecare erezie trebuie să fie anatemizată şi în particular cea a eunomianilor sau anomoeanilor, cea a arienilor sau eudoxianilor, cea a semi-arienilor sau pneumatomachi, cea a sabellianilor, cea a marcellianilor, cea a fotinianilor şi cea a apllinarienilor.”31

Decretul despre ecumenism Vatican II învaţă de asemenea că trebuie să tratăm cu necatolicii ca de la egal la egal în problemele teologice.

 Documentul Vatican II, Unitatis redintegratio # 9: “Trebuie să cunoaştem sufletul fraţilor despărţiţi… Pentru a obţine acest rezultat, sunt de mare folos întrunirile cu participarea ambelor părţi, mai ales pentru a discuta probleme teologice, şi în care toţi să se comporte [trateze*] de la egal la egal, cu condiţia ca aceia care participă, sub privegherea episcopilor, să fie cu adevărat competenţi.”32

[ *Varianta originală a textului Vatican II foloseşte “să trateze” (fiecare parte să trateze pe picior de egalitate cu cealaltă). Acest lucru se poate vedea verificând cu textele din latină, engleză, etc. http://www.vatican.va/archive/hist_councils/ii_vatican_council/documents/vat-ii_decree_19641121_unitatis-redintegratio_en.html ]

Vă rugăm observaţi cum textul Decretului despre ecumenism Vatican II este condamnat în mod direct de enciclica papei Pius al XI-lea împotriva ecumenismului.  Vatican II recomandă să “tratăm” cu ereticii “de la egal la egal”(pe picior de egalitate), în timp ce papa Pius al XI-lea descrie pe eretici ca fiind dispuşi să “trateze” cu Biserica Romei, însă doar ca “de la egali la egal”!  Când se citeşte cât de incredibil de direct a contrazis Vatican II învăţătura magisteriului, nu poţi decât să te întrebi: Satan însuşi a scris documentele Vatican II?

Papa Pius al XI-lea, Mortalium Animos (# 7), 6 Ian. 1928, vorbind despre eretici: “Între timp, ei afirmă că ar trata de bună voie cu Biserica Romei, dar în condiţii egale, adică de la egali la egal...”33

Înapoi la fișierul principal despre Vatican II

__________________________

1 Yves Marsaudon în cartea sa Ecumenism Viewed by a Traditional Freemason [Ecumenismul în Ochii Unui Francmason Tradiţional], ediţie în engleză, Paris: Ed. Vitiano, 121; citat de Permanences, nr. 21 (iulie 1965), 87; de asemenea citat de episcopul Tissier De Mallerais, The Biography of Marcel Lefebvre [Biografia lui  Marcel Lefebvre], ediţie în engleză, Kansas City, MO: Angelus Press, 2004, p. 328.
2 Denzinger, The Sources of Catholic Dogma [Magisteriul Bisericii], B. Herder Book. Co., ediţia a treisprezecea în engleză, 1957, nr. 703-705.
3 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 224.
4 Decrees of the Ecumenical Councils [Decrete ale Conciliilor Ecumenice], ediţie în engleză, Sheed & Ward and Georgetown University Press, 1990, vol. 1, p. 970.
5 1937 Denzinger versiunea latină, Enchiridion Symbolorum, Herder & Co., nr. 705.
6 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 135.
7 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 137-138.
8 The Papal Encyclicals [Enciclicele Papale], în limba engleză, de Claudia Carlen, Raleigh: The Pierian Press, 1990, vol. 2 (1878-1903), p. 393.
9 Renee M. Lareau, “ Vatican II for Gen-Xers,” St. Anthony Messenger [Mesagerul Sf. Anton], ediţie în engleză, Noiembrie 2005, p. 25.
10 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 140.
11 Declaraţia Dominus Iesus, Editura ARCB, Bucureşti – 2000, p. 22.
12 Denzinger 570a, ediţie în engleză.
13 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 2 (1878-1903), p. 393.
14 Michael J. Daley, “The Council’s 16 Documents” St. Anthony Messenger, ediţie în engleză, Noiembrie 2005, p. 15.
15 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 138.
16 Denzinger 468, ediţie în engleză.
17 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 138.
18 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză vol. 3 (1903-1939), p. 121-122.
19 Decrees of the Ecumenical Councils, ediţie în engleză, vol. 1, p. 578; Denzinger 714.
20 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 140.
21 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 697.
22 Enciclice/Ioan Paul al II-lea, Editura ARCB, Bucureşti – 2008, p. 745.
23 Denzinger 247, ediţie în engleză.
24 Denzinger 714, ediţie în engleză.
25 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 144-145.
26 Decrees of the Ecumenical Councils, ediţie în engleză, vol. 1, p. 113.
27 Denzinger 351, ediţie în engleză.
28 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 137.
29 Decrees of the Ecumenical Councils, ediţie în engleză, vol. 1, p. 233.
30 Denzinger 246, ediţie în engleză.
31 Decrees of the Ecumenical Councils, ediţie în engleză, vol. 1, p. 31.
32 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 142.
33 The Papal Encyclicals, ediţie în engleză, vol. 3 (1903-1939), p. 315.