Obiecția 6): Definițiile Vatican I despre perpetuitatea funcției papale contrazic afirmațiile celor care țin poziția sedevacante

Răspuns: Dogmele Conciliului Vatican I nu contrazic un post vacant al funcției papale; de fapt, doar cei care resping pe antipapii Vatican II sunt cei care pot accepta în mod consecvent aceste dogme papale, deoarece Benedict al XVI-lea le respinge cu totul.

RĂSPUNSURI LA PASAJE SPECIFICE DIN VATICAN I CITATE DE CEI CARE ATACĂ POZIȚIA SEDEVACANTE – ȘI ABSURDITATEA UNUI “PAPĂ” CARE NU CREDE ÎN VATICAN I

Oamenii care încearcă să combată poziția sedevacante citează adesea trei pasaje din Vatican I. Vom aborda direct toate aceste trei pasaje. Înainte de a face aceasta, trebuie scoasă în evidență realitatea despre care tocmai am discutat: au existat perioade lungi de timp când Biserica nu a avut papă. Am menționat deja perioada interregnum de trei ani și jumătate dintre papa sf. Marcelin și papa sf. Marcel.

Deși papa sf. Grigore al VII-lea a murit pe 25 mai 1085, abia doi ani mai târziu succesorul său, papa Victor al III-lea, a fost ales – 9 mai 1087. La 25 iunie 1243, papa Inocențiu al IV-lea a devenit al 179-lea succesor al sf. Petru; însă, predecesorul său imediat, papa Celestin al IV-lea, murise cu mai bine de un an și jumătate înainte – 10 noiembrie 1241. Mai târziu în același secol, catolicii aveau să fie nevoiți să aștepte aproape trei ani, deoarece Biserica, după moartea papei Clement al IV-lea la 29 noiembrie 1268, a amânat numirea unui nou papă, până ce sf. Grigore al X-lea a fost ales la 1 septembrie 1271. Pot fi date și alte exemple de perioade de un an sau mai mult între papi, concluzia de aici fiind faptul că, deși transferarea rapidă a autorității papale au fost modalitatea obișnuită, se găsesc totuși excepții. Așadar criza de astăzi cu siguranță nu este prima ocazie când Biserica s-a confruntat cu o perioadă semnificativă de timp fără un papă.

Am discutat deja despre antipapi care au domnit din Roma în timp ce se prezentau ca papi valizi, ceva ce am văzut în cazul lui Anacletus al II-lea și Marea schismă occidentală. Există, de asemenea, o axiomă teologică, “plus sau minus nu transformă specia, o schimbare în grad nu afectează principiul”. Dacă Biserica nu a defectat sau pierdut succesiunea papală în timpul unui post vacant de 3 ani și 7 luni, atunci Biserica nu va defecta sau pierde succesiunea papală perpetuă în timpul unui post vacant de 40 de ani. Principiul este același, cu excepția cazului în care se poate cita o învățătură specifică a Bisericii care declară o limită la un interregnum papal.

Deoarece nu există nicio învățătură care să pună o limită la un astfel de interregnum papal (perioadă fără un papă), și deoarece definițiile Vatican I despre perpetuitatea funcției papale nu fac absolut nicio menționare despre posturi papale vacante sau cât timp pot dura ele, dacă definițiile Vatican I infirmă poziția sedevacante (așa cum susțin unii), atunci ele infirmă și indefectibilitatea Bisericii catolice – de fiecare dată când Biserica se află fără un papă. Însă acest lucru este imposibil și ridicol, desigur.

Astfel, pentru ca să poată fi consecvenți, nesedevacantiștii care citează Vatican I împotriva “tezei” sedevacante trebuie să afirme că Biserica nu poate fi vreodată fără un papă, nici măcar pentru un moment (o absurditate patentă). Însă tocmai aceasta este ceea ce unul dintre ei a afirmat într-o scăpare foarte interesantă dintr-un articol. Aceasta are rolul de a dezvălui părtinirea lui profundă și erorile din centrul poziției sale:

 Chris Ferrara, “Opposing the Sedevacantist Enterprise,” Catholic Family News, Aug. 2005, p. 19: “Niciodată în istoria ei, Biserica, nici măcar pentru un moment, nu a fost fără un succesor al lui Petru, valid ales după moartea predecesorului său valid ales.”40

Aceasta este evident absurd și complet fals. Autorul știe că aceasta este fals, deoarece, în următoarea propoziție, el declară:

 Ferrara: “Într-adevăr, cel mai lung interregnum între doi papi în istoria Bisericii a fost de doar doi ani și cinci luni, între moartea papei Nicolae al IV-lea (1292) și alegerea papei Celestin al V-lea (1294).”41

În primul rând, perioada interregnum pe care o menționează nu a fost cea mai lungă din istorie (după cum am văzut mai sus). În al doilea rând, el recunoaște că Biserica a existat fără un papă timp de ani întregi. Deci au fost destul de multe “momente” în istoria Bisericii în care Biserica a fost fără un papă. De ce ar spune că Biserica nu poate fi fără un papă “nici măcar pentru un moment” când el știe că aceasta nu este adevărat?

Acum că am stabilit faptul că Biserica poate fi fără un papă pentru o perioadă lungă de timp, să trecem la pasajele Vatican I:

Conciliul Vatican I functia papala

1. Vatican I declară că papalitatea este principiul perpetuu și temelia vizibilă a unității.

Vatican I, Constituția dogmatică despre Biserica lui Cristos, Sesiunea 4, 18 Iul. 1870: “Dar, ca episcopatul însuși să fie unul și nedivizat, și ca întreaga multitudine de credincioși prin preoți strâns legată una cu cealaltă să fie păstrată în unitatea credinței și comuniunii, punându-l pe Petru peste ceilalți apostoli El a stabilit în Petru principiul perpetuu și temelia vizibilă a ambelor unități, pe a cărei putere templul etern să poată fi ridicat, iar sublimitatea Bisericii să se ridice în fermitatea acestei credințe.”42

Faptul că ceea ce Cristos a instituit în sf. Petru (FUNCȚIA SFÂNTULUI PETRU) rămâne principiul perpetuu și temelia vizibilă a unității CHIAR ȘI ASTĂZI, CÂND NU EXISTĂ UN PAPĂ, este dovedit de fiecare dată când un catolic (adică, persoană care ține poziția sedevacante în timpul acestei crize) convertește un schismatic “ortodox” estic la Credința catolică.

Catolicul (persoana care ține poziția sedevacante în timpul acestei crize) îl informează în caritate pe schismaticul estic că el (schismaticul estic) nu se află în unitatea Bisericii deoarece el nu acceptă ceea ce Cristos a instituit în sf. Petru (funcția papală), pe lângă faptul că nu acceptă ceea ce succesorii sfântului Petru au învățat dogmatic de-a lungul istoriei (Conciliul Tridentin, etc.). Acesta este un exemplu clar despre cum funcția papală încă servește – și va servi întotdeauna – ca principiul perpetuu de unitate vizibilă, făcând distincția între adevărații credincioși de cei falși (și între adevărata Biserică de cele false). Acest lucru rămâne valabil când nu există un papă, și pentru cei care țin poziția sedevacante astăzi. Această învățătură dogmatică a Conciliului Vatican I nu exclude perioade fără un papă și nu este contrară în vreun fel “tezei” sedevacante.

De fapt, în timp ce această definiție rămâne adevărată pentru cel care ține poziția sedevacante, trebuie precizat în mod clar că ACEASTĂ DEFINIȚIE VATICAN I RĂMÂNE ADEVĂRATĂ DOAR PENTRU CEL CARE ȚINE POZIȚIA SEDEVACANTE. ACEASTĂ DEFINIȚIE VATICAN I DESPRE CUM PAPALITATEA ESTE PRINCIPIUL PERPETUU ȘI TEMELIA VIZIBILĂ DE UNITATE, CU SIGURANȚĂ NU ESTE ADEVĂRATĂ PENTRU CEI DE SUB BENEDICT XVI.  Lucrurile sunt astfel, deoarece Vatican II învață exact opusul:

 Documentul Vatican II, Lumen Gentium (# 15): “Cu aceia care, fiind botezaţi, poartă numele de creştini dar nu mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea urmaşului lui Petru, Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere.”43

Vedem că Vatican II învață că papalitatea nu este temelia vizibilă a unității credinței și comuniunii. Învață că cei care resping papalitatea se află în comuniune cu Biserica. Deoarece aceasta este învățătura oficială a sectei Vatican II novus ordo și a antipapilor ei, cei care aderă la ei contrazic învățătura de mai sus a Conciliului Vatican I.

În al doilea rând, învățătura Vatican I despre perpetuitatea funcției papale rămâne adevărată doar pentru cel care ține poziția sedevacante deoarece Benedict al XVI-lea învață răspicat că acceptarea papalității nu este esențială pentru unitate!

 Benedict al XVI-lea, Principles of Catholic Theology, 1982, p. 197-198: “Din partea Occidentului, cererea maximă ar fi ca Orientul să recunoască întâietatea episcopului Romei în sfera completă a definiţiei din 1870 [Vatican I] iar făcând aceasta să se supună în practică unei întâietăţi aşa cum a fost acceptată de bisericile uniate… În ceea ce priveşte protestantismul, cererea maximă a Bisericii catolice ar fi ca slujitorii bisericeşti protestanţi [“preoţii” protestanţi] să fie consideraţi complet invalizi, şi ca protestanţii să se convertească la catolicism;… niciuna dintre soluţiile maxime nu oferă vreo speranţă reală pentru unitate.”44

Am arătat deja – însă a fost necesar să cităm din nou aici – că Benedict al XVI-lea menționează în mod special, și apoi  respinge răspicat, învățătura tradițională a Bisericii catolice că protestanții și schismaticii estici trebuie convertiți la Credința catolică și să accepte Vatican I (“în sfera completă a definiţiei din 1870”) pentru unitate și mântuire.  El respinge în mod special că definiția dogmatică Vatican I (acceptarea papalității, etc.) este obligatorie pentru unitatea Bisericii. Pe  lângă faptul că acesta este un alt exemplu clar de erezie formală din partea antipapilor Vatican II, aceasta dovedește că BENEDICT XVI (OMUL CARE EI PRETIND DE FAPT CĂ ESTE “PAPĂ”) NEAGĂ TOCMAI DOGMA DE LA VATICAN I PE CARE ACEASTĂ OBIECȚIE O MENȚIONEAZĂ!

2. Papalitatea va dăinui pentru totdeauna

Vatican I, Constituția dogmatică despre Biserica lui Cristos, Ses. 4, Cap. 2: “În plus, ceea ce Șeful păstorilor și Marele Păstor al oilor, Domnul Isus, a stabilit în binecuvântatul apostol Petru pentru mântuirea veșnică și binele peren al Bisericii, aceasta prin același Autor trebuie să dăinuie întotdeauna în Biserica ce a fost întemeiată pe o piatră și va dăinui ferm până la sfârșitul veacurilor.”45

Da, ceea ce Cristos a instituit în sf. Petru (adică, FUNCȚIA PAPALĂ) trebuie să dăinuie întotdeauna până la sfârșitul veacurilor. Ce este funcția papală? Funcția papală este funcția sfântului Petru, care este ocupată de fiecare episcop adevărat și legitim la Romei. Aceasta înseamnă și garantează că de fiecare dată când există un ocupant adevărat și valid al funcției el este înzestrat de Cristos cu infailibilitate (în calitatea sa de învățare autoritar și dogmatic), el este înzestrat cu jurisdicție supremă asupra Bisericii universale, și este capul vizibil al Bisericii. Aceasta rămâne valabil pentru fiecare ocupant adevărat și legitim al funcției papale, până la sfârșitul veacurilor. Nu înseamnă că Biserica va avea mereu un astfel de ocupant, după cum istoria Bisericii și mai mult de 200 de perioade interregnum dovedesc, și nici nu înseamnă că antipapi ce domnesc din Roma este o imposibilitate (de exemplu, cazul antipapei Anacletus al II-lea, care a domnit în Roma între 1130-1138). Această definiție nu dovedește ceva pentru cei care atacă poziția sedevacante, așadar să trecem mai departe.

3. Petru va avea perpetuu succesori în întâietatea asupra Bisericii universale.

Papa Pius al IX-lea, Conciliul Vatican I, Ses. 4, Cap. 2, [Canon]. “Dacă cineva spune că nu este de la învestitura lui Cristos Domnul Însuși sau prin drept divin, că binecuvântatul Petru are perpetuu succesori în întâietatea asupra Bisericii universale, sau că pontiful roman nu este succesorul în aceeași întâietate a binecuvântatului Petru, să fie anatema.”46

Acesta este canonul preferat pentru cei care încearcă să argumenteze împotriva “tezei” sedevacante; însă, după cum vom vedea, nici acest argument nu ajută cu ceva poziția lor. Cuvintele și distincțiile sunt foarte importante. Înțeleagerea distincțiilor și cuvintelor poate deseori să fie tocmai diferența dintre protestantism și catolicism.

Canonul de la Vatican I condamnă pe cei care neagă faptul că “Petru are perpetuu succesori în întâietatea asupra Bisericii universale.” A se observa fraza “perpetuu succesori ÎN ÎNTÂIETATEA”. Aceasta, după cum am văzut, nu înseamnă și nu poate însemna că vom avea întotdeauna un papă. De aceea nu spune că “vom avea întotdeauna un papă”. Este realitate faptul că au existat perioade fără un papă. Deci, ce înseamnă canonul acesta?

Pentru a înțelege acest canon, trebuie să ne amintim că există schismatici care spun că sf. Petru însuși a primit de la Cristos întâietatea asupra Bisericii universale, dar că întâietatea asupra Bisericii universale s-a oprit cu sf. Petru. Ei spun că episcopii Romei nu sunt succesori ai aceeași întâietăți pe care a avut-o sf. Petru.  Ei spun că forța deplină a întâietății nu se transmite papilor, chiar dacă l-au succedat pe sf. Petru ca episcopi ai Romei. Încă o dată: schismaticii “ortodocși” vor recunoaște că episcopii Romei sunt succesori ai sfântului Petru într-un anumit fel pentru că l-au succedat ca episcopi ai Romei, însă nu succesori cu aceeași întâietate jurisdicțională pe care sf. Petru a avut-o în timpul vieții sale asupra Bisericii universale. Aceasta este erezia la care se referă canonul de mai sus.

Această erezie – care neagă faptul că un papă este succesorul sfântului Petru în aceeași întâietate perpetuu (adică, de fiecare dată când există un papă până la sfârșitul timpului, el este un succesor în aceeași întâietate, cu aceeași autoritate pe care sf. Petru a avut-o) – este tocmai ceea ce condamnă acest canon.

Papa Pius al IX-lea, Conciliul Vatican I, Ses. 4, Cap. 2, [Canon]. “Dacă cineva spune că nu este de la învestitura lui Cristos Domnul Însuși sau prin drept divin, că binecuvântatul Petru are perpetuu succesori în întâietatea asupra Bisericii universale, sau că pontiful roman nu este succesorul în aceeași întâietate a binecuvântatului Petru, să fie anatema.”47

Când înțelegem aceasta, devine evident sensul acestui canon. Acest lucru este scos în evidență la final de cuvintele “sau că pontiful roman nu este succesorul în aceeași întâietate a binecuvântatului Petru” să fie anatema. Canonul nu declară că vom avea un papă în orice moment sau că nu vor fi întreruperi, așa cum în mod clar au existat.  Înțelesul canonului este clar din ceea ce spune. Condamnă pe cei care neagă faptul că Petru are perpetuu succesori în întâietate – adică, pe cei care neagă faptul că de fiecare dată când există un papă adevărat și legitim până la sfârșitul timpului el este un succesor în aceeași întâietate, cu aceeași autoritate pe care sf. Petru a avut-o.

Acest canon nu devedește nimic pentru cei care atacă poziția sedevacante, însă dovedește ceva pentru noi. Amintiți-vă, și Benedict al XVI-lea respinge această dogmă despre întâietatea papilor!

BENEDICT XVI RESPINGE COMPLET ACEST CANON ȘI VATICAN I

 Benedict al XVI-lea, Principles of Catholic Theology (1982), p. 198: “Pe de altă parte, nici nu este posibil pentru el să privească ca fiind singura formă posibilă şi, prin urmare, ca fiind obligatorie pentru toţi creştinii forma pe care această întâietate a luat-o în secolele nouăsprezece şi douăzeci [ed.- aceasta înseamnă că schismaticii nu trebuie să accepte Vatican I]. Gesturile simbolice ale papei Paul al VI-lea şi, în special, îngenuncherea sa în faţa reprezentantului patriarhului ecumenic [patriarhul schismatic Athenagoras] au fost o încercare de a exprima exact aceasta și, prin astfel de semne, să indice calea de ieșire din impasul istoric… Altfel spus, în ceea ce priveşte doctrina întâietăţii, Roma nu trebuie să ceară din partea Orientului mai mult decât ceea ce a fost formulat şi trăit în primul mileniu. Când patriarhul Athenagoras [patriarhul necatolic schismatic], la 25 iulie 1967, cu ocazia vizitei papei în Fanar, l-a desemnat ca succesor al sfântului Petru, ca cel mai stimat dintre noi, ca unul care prezidă în iubire, acest mare lider bisericesc exprima conţinutul eclezial al doctrinei întâietăţii aşa cum a fost cunoscută în primul mileniu. Roma nu trebuie să ceară mai mult.”48

Aceasta înseamnă, încă o dată, că potrivit lui Benedict al XVI-lea nu este obligatoriu a crede în papalitate așa cum a fost definit de Vatican I în 1870. Aceasta înseamnă că schismaticii “ortodocși” sunt liberi să respingă papalitatea.  Aceasta este o negare flagrantă a Conciliului Vatican I și a necesității de a accepta întâietatea, venită tocmai din partea omului care pretinde să fie “papă” – cine va striga împotriva acestei nebunii abominabile?

Papa Pius al IX-lea, Conciliul Vatican I, 1870, Ses. 4, Cap. 3, ex cathedra: “… toţi credincioşii lui Cristos trebuie să fie de acord că scaunul apostolic şi pontiful roman deţin întâietate asupra întregii lumi, și că pontiful roman însuși este succesorul binecuvântatului Petru, căpetenia apostolilor, și este adevăratul vicar al lui Cristos și cap al întregii Biserici… De asemenea, învăţăm şi declarăm, că Biserica romană, prin dispoziţia Domnului, deţine suveranitatea de putere ordinară asupra tuturor celorlalte biserici… Aceasta este doctrina adevărului catolic, iar cine se depărtează de ea nu îşi poate păstra credinţa şi mântuirea.”49

În plus, observați că Benedict al XVI-lea recunoaște că gesturile simbolice ale lui Paul al VI-lea cu patriarhul schismatic “au fost o încercare de a exprima exact aceasta” – adică, gesturile sale (cum ar fi îngenuncherea în fața reprezentantului patriarhului schismatic necatolic Athenagoras) au exprimat că necatolicii nu trebuie să creadă în papalitate și Vatican I! Aceasta demonstrează încă o dată că am avut dreptate în tot ceea ce noi am spus cu privire la gesturile neîncetate ale lui Ioan Paul al II-lea față de schismatici: faptul că le-a oferit relicve; le-a oferit donații; le-a lăudat “bisericile”; a stat cu ei pe scaune egale; a semnat declarații comune cu ei; a încercat să ridice excomunicările date împotriva lor; etc.

Am accentuat în repetate rânduri că aceste acțiuni luate și singure (fără a mai considera măcar celelalte declarații ale sale) au constituit o învățătură că schismaticii nu trebuie să accepte dogma papalității. Nenumărați falși tradiționaliști și membri ai bisericii Vatican II au negat aceasta și au încercat să apere aceste gesturi spunând că sunt doar scandaloase sau altceva, însă nu eretice. Ei bine, iată-l pe Ratzinger – acum Benedict al XVI-lea, noul “cap” al bisericii Vatican II novus ordo – recunoscând tocmai ceea ce noi am spus.

În secțiunea despre ereziile lui Benedict al XVI-lea împotriva Bisericii catolice, am documentat în detaliu chiar mai mare, celelalte negări ale sale față de Vatican I. Nu vom repeta toate acestea aici; vă rugăm consultați acea secțiunea pentru mai multe detalii.

Așadar dragă cititorule, cine neagă Vatican I? Cine neagă dogmele despre perpetuitatea, autoritatea și prerogativele funcției papale? Cine neagă ceea ce Cristos a învestit în sf. Petru? Sunt cumva cei care țin poziția sedevacante, care în mod corect arată că cel care neagă Vatican I este în afara Bisericii, în afara unității – deoarece acela respinge, printre alte lucruri, principiul perpetuu al unității (papalitatea) – și, prin urmare, nu poate ocupa o funcție sau conduce o Biserică în care nici măcar nu crede?

Sf. Robert Bellarmin (1610), doctor al Bisericii: “Un papă care este eretic-formal, încetează automat (per se) să mai fie papă şi cap, la fel cum încetează automat să fie creştin şi membru al Bisericii. De aceea, poate fi judecat şi pedepsit de Biserică. Aceasta este învăţătura tuturor părinţilor Bisericii care învaţă că ereticii-formal pierd imediat toată jurisdicţia.”

Sf. Francisc De Sales, doctor al Bisericii: “Ar fi într-adevăr unul dintre cei mai ciudați monștri care ar putea fi văzuți în cazul în care capul Bisericii nu ar fi din Biserică.”50

sau sunt adevărații contestatari ai papalității și Conciliului Vatican I, care profesează uniune cu un om care este evident că nici măcar nu crede în Vatican I; un om care nici măcar nu crede că papalitatea și Vatican I sunt obligatorii; un om care nici măcar nu crede că papalitatea a fost ținută în primul mileniu?

Răspunsul este evident pentru orice persoană sinceră și onestă care cântărește aceste realități. Antipapa Benedict al XVI-lea și toți cei care se încăpățânează să țină uniune cu el neagă papalitatea. Cei care sunt credincioși papalității sunt cei care țin poziția sedevacante.

Înapoi la secțiunea principală despre răspunsuri

___________________________

40 Chris Ferrara, “Opposing the Sedevacantist Enterprise,” Catholic Family News, ediţie în engleză, Niagra Falls, NY, August 2005, p. 19
41 Chris Ferrara, “Opposing the Sedevacantist Enterprise,” Catholic Family News, ediţie în engleză, August 2005, p. 19
42 Denzinger 1821, ediţie în engleză.
43 Conciliul Ecumenic Vatican II, Editura ARCB, Bucureşti – 1999, p. 72.
44 Benedict XVI, Principles of Catholic Theology, ediţie în engleză, pp. 197-198.
45 Denzinger 1824, ediţie în engleză.
46 Denzinger 1825, ediţie în engleză.
47 Denzinger 1825, ediţie în engleză.
48 Benedict XVI, Principles of Catholic Theology, ediţie în engleză, p. 198.
49 Denzinger 1826-1827, ediţie în engleză.
50 St. Francis De Sales, The Catholic Controversy, ediţie în engleză, Tan Books, 1989, p. 45.